Weekendul acesta a fost “weekend lung” cum se spune pe aici, adica a avut trei zile pentru ca a inglobat si o sarbatoare nationala: “Heritage Day” sau Ziua Mostenirii Culturale, o zi care sarbatoreste diversitatea culturala a tarii, care promoveaza toleranta si interactiunea culturala.

Cand am ajuns pe Insula Printului corturile erau deja instalate: pe partea dreapta erau corturile de prezentare si marketing, pe partea stanga mancare. Lume multa. Am trecut mai intai pe la corturile cu vanzare, mi-am luat o gentuta de pe la indieni (asiatici, nu nativi), am ajuns la chinezii plini de perle, taiwanezii plini de argintarie sau alte metale mai putin pretioase, am trecut de cortul brazilian care avea cateva pliante si am ajuns la cortul de prezentare al romanilor. Ei culmea, desi celelalte corturi aveau in ele oameni interesati de pliante si informatii despre tare reprezentata, la noi nu era nimeni. NIMENI. In fine, am trecut de cortul nostru, am ajuns la indonezieni de unde mi-am luat pantaloni traditionali purtati de femei si o bratara din piele si scoici. Inainte de indonezieni era taraba de chinezi. Inghesuiala mare. Chiar foarte mare. Si deodata imi dau seama ca e ceva in neregula. Dar nu puteam sa realizez ce. Si dintr-o data m-a lovit: in jurul meu se vorbea aproape NUMAI romaneste. Un clan MARE de romani blocase toata taraba pentru ca unul dintre odoarele lor dorea sa isi cumpere nu stiu ce si toata lumea isi dadea cu parerea. Nu as vrea sa fiu rea cu natia mea, dar trebuie sa marturisesc ca de data asta nu exagerez. In dreapta lor erau doua canadience care incercau si ele sa ajunga la vanzator sa plateasca ceva, dar nu aveau loc si se uitau indignate catre conationalii mei. In urechea mea stanga a rasunat un fragment de conversatie: “Mami, how much is that?” “5 dolari draga.” Ce era asta? Americano-romana? Daca poti sa spui “mami” poti sa spui si “Mami, cat costa chestia aia?”. Nu e greu. Zic eu. In jur lumea se uita la ei. De ce? Pentru ca vorbeau TARE. Am facut si o poza, asa, pe ascuns, ca sa fiu rea pana la capat. Luati aminte ca primul rand de oameni, precum si tot grupul din spate sunt romani. Aici se plictisisera de taraba, deja se retresasera:

In continuare am trecut la standurile cu mancare. Ultimul era cel romanesc. Coada mare, numai romani, cativa indieni si vreo 2 canadieni. Aveau mici, carnati, salata de vinete, carnati si niste racoritoare. Micii erau 3 la 6 dolari. OUCH! Pentru noi, cei care am stat in Canada ceva timp si am inceput sa simtim valoare banului, 3 mici 6 dolari inseamna destul de mult. In fine, am trecut peste aceasta problema, am luat 3 mici, un carnat, cartofi prajiti, o apa si doua chifle si am dat 14.50 dolari. Daca mancam la restaurant dadeam cam tot atat pentru mancarea pentru o persoana. Dar ce nu fac eu pentru a manca bun, ca la mama acasa? Si m-am infipt plina de avant deci in mancare. Dezamagire. Micii si carnatii aveau aceeasi compozitie de carne, condimente diferite.

Acum nu vreau sa fiu prea critica, DAAAR ma asteptam la mici buni. Speram eu ca un anume Vic ar fi facut compozitia si ca micii ar fi iesit buni daca erau facuti de mana lui. Dar nu a fost sa fie.

Acum ce m-a enervat mai tare a fost cand unul dintre amicii din grupul de romani cu care am fost mi-a povestit cum o tanara domnisoara crescuta “la Canada” de origine romana s-a bagat la coada in fata unei prietene care, dupa ce ca e destul de micuta ca dimensiuni, mai avea si copilul in brate. Tipa s-a bagat in fata ei, fara sa ezite macar. Pentru cine intreba la un moment dat daca romanii isi schimba mentalitatea cand ajung in Canada, pot sa ii raspund acum destul de sigura pe mine ca NU, nu si-o schimba. Daca au fost oameni de proasta calitate in Romania, asa sunt aici, numai ca devin MULT mai snobi si mai afectati. Daca au fost oameni de calitate in Romania, atunci vor fi si aici.

A, am uitat sa va povestesc ca la taraba de chinezi, aceea cu clanul de romani, cat asteptam sa se elibereze putin cortul ca sa ma uit si eu pe acolo, am auzit o alta conversatie foarte haioasa, pe care – incerc – sa v-o redau. Doi domni bine, inalti, cu aer de Adrian Paunescu, discutau: “Uite mai, chinezii cu toate prostioarele astea cati bani fac!” “Pai oare de ce nu ne-am gandit si noi inainte la afacerea asta?”. Mda, pai de ce sa nu vindem si noi chinezarii si sa facem bani asa cum fac toti tarabagiii de prin pietele din Romania????

In fine, am stat pe o bancuta putin sa ne odihnim si apoi am plecat. La iesire am trecut peste un pod de pe care am facut pozele acestea:

PS Sa ma scuze romanii de calitate de pretutindeni pentru acest articol, dar chiar nu m-am putut abtine cand am vazut ca suntem la fel de galagiosi, de nepoliticosi si de stupizi cam pe oriunde ne ducem, iar lumea se uita cu o spranceana ridicata la noi parca spunandu-si in sine: “Ia uita-te la oamenii astia! Oare ce cauta ei in tara mea?”

Current Mood: Sickly & Sickly