Stiu ca nu am mai scris de mult timp, dar iata-ma (cat de cat) inapoi! Sper sa pot relua in curand si seria de articole cu Piatra filozofala. Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

Cand Printul a auzit cum a fost tratat mesagerul sau, a fost foarte indignat. Astfel si-a adunat consilierii si a hotarat, desi era bolnav, sa isi adune toti vasalii si sa il atace pe Abe Shirogoro; restul Daimyo importanti, auzind despre aceasta, au hotarat sa il sprijine pe Print pentru ca cei din clanul Hatamoto trebuiau pedepsiti aspru pentru insolenta lor. De partea cealalta, Hatamoto au depus eforturi uriase pentru a rezista in fata Daimyo. Orasul Yedo a devenit nelinistit, starea continua de cearta a creat mari neplaceri Guvernului, care si-a intrunit consiliul pentru a pune la cale impunerea pacii. Pentru ca cei din Hatamoto erau sub ordinele directe ale Shogunului, nu ar fi fost o treaba dificila pentru Guvern sa ii opreasca; cea mai grea problema era insa aceea de a ii stavili pe marii Daimyo. Dar unul dintre membrii clanului Gorojin, pe nume Matsuidara Idzu no Kami, un om extrem de inteligent, a venit cu un plan care parea sa fie viabil pentru a opri razboiul civil.

In timpul acestor intamplari in serviciul Shogunului era un medic pe nume Nakarai Tsusen, care avea obiceiul de a frecventa palatul Lordului Kunaishoyu si care, de un timp destul de indelungat, il trata pentru o boala. Idzu no Kami a trimis in secret dupa medicul sau si, chemandu-l in dormitorul sau personal, a inceput sa discute vrute si nevrute. Dar, coborandu-si vocea deodata, i-a spus soptind:

“Asculta, Tsusen. Ai primit multe favoruri din partea Shogunului. Guvernul este acum din pacate greu pus la incercare: esti dispus sa fii atat de loial incat sa iti pui viata in joc pentru Guvernul tau?”

“Da, lordul meu; pentru ca stramosii mei si-au pastrat proprietatile prin mila Shogunului; sunt dispus ca in aceasta noapte sa renunt la viata mea pentru Print, asa cum ar trebui sa faca un vasal credincios.”

“Bine, atunci iti voi spune: Marii Daimyo si Hatamoto s-au certat din cauza problemei cauzate de Matagoro si in ultimul timp se pare ca se va ajunge la razboi. Tara va fi agitata, fermierii si orasenii vor suferi si vor cadea in saracie daca nu reusim sa stapanim tumultul. Hatamoto vor fi stapaniti foarte usor, dar nu va fi o treaba la fel de usoara sa ii impacam pe Daimyo. Daca esti dispus sa iti dai viata pentru a duce la bun sfarsit o stratagema de-a mea, pacea va fi restabilita in tara; dar loialitatea pe care o vei arata va insemna moartea ta.”

“Sunt gata sa imi sacrific viata pentru a aduce acest serviciu tarii mele.”

“Acesta este planul meu: tu l-ai ingrijit pe Lordul meu Kunaishoyu; maine trebuie sa te duci la el si sa ii pui otrava in medicamente. Daca il putem omori, agitatia se va incheia. Acesta este favoarea pe care ti-o cer.”

Tsusen a fost de acord sa duca la indeplinire fapta; asa ca in urmatoarea zi s-a dus sa il vada pe Kunaishoyu, aducand si medicamente otravite. Jumatate din medicament l-a baut el insusi, astfel siilindu-l pe Print sa isi lase jos garda, inghitand restul fara grija. Tsusen, vazand aceasta, a plecat repede si, in timp ce era carat acasa in lectica sa, agonia mortii a venit asupra lui. A murit, vomitand sange.

Kunaishoyu a murit in acelasi fel, intr-o tortura groaznica, iar confuzia care s-a nascut dupa moartea sa, precum si ceremoniile funerare au facut ca lupta cu cei din clanul Hatamoto sa fie amanata.

In acest timp Idzu no Kami din clanul Gorojiu i-a chemat pe cei trei lideri ai Hatamoto si le-a spus urmatoarele:

“Planuielile secrete si care aduc a tradare, purtarea voastra turbulenta, atat de nepotrivita cu pozitia voastra intre Hatamoto, l-au suparat pe Lordul meu Shogunul intr-atat incat el a fost destul de binevoitor incat sa hotarasca sa fiti tinuti prizonieri intr-un templu si ca patrimoniul vostru sa fie dat mostenitorilor vostri de drept.”

Acesti trei Hatamoto, dupa ce fusesera admonestati atat de sever, au fost inchisi in templul numit Kanyeiji; restul de Hatamoto, speriati de acest exemplu,  au hotarat sa revina la pace. Cat despre marii Daimyo, dupa moartea Lordului Kunaishoyu si retragerea clanului Hatamoto, nu mai exista nici un dusman cu care sa poata lupta; asa ca tumultul fusese imblanzit, iar pacea restabilita.

Asa s-a intamplat ca Matagoro si-a pierdut stapanul si, luandu-si mama cu el, s-a pus sub protectia unui batran numit Sakurai Jiuzayemon. Acest batran era un profesor faimos de exercitii cu lancea, bucurandu-se de bogatie si de mare onoare; acesta l-a acceptat pe Matagoro, punandu-i ca garzi 30 de ronini, toti oameni seriosi si versati in arta razboiului. Au plecat toti intr-un loc indepartat numit Sagara.

In tot acest timp Watanabe Kazuma jelise moartea tatalui sau si se gandise cum si-ar fi putut infaptui razbunarea asupra ucigasului sau; asa ca atunci cand Lordul Kunaishoyu a murit dintr-o data, s-a dus la tanarul Print care i-a urmat la tron si a obtinut un concediu pentru a se duce si a il cauta pe dusmanul tatalui sau. Sora mai mare a lui Kazuma era casatorita cu un barbat numit Araki Matayemon, care la acel moment era considerat cel mai bun manuitor de sabie din Japonia. Cum Kazuma avea doar 16 ani, acest Matayemon, luand in consideratie faptul ca el era ginerele omului ucis, s-a hotarat sa mearga in cautare impreuna cu baiatul, in calitate de gardian, si sa il ajute sa il caute pe Matagoro; doi dintre slujitorii lui Matayemon, pe nume Ishidome Busuke si Ikezoya Magohachi, au hotarat, impotriva tuturor obstacolelor, sa isi insoteasca stapanul. Acesta, cand a auzit intentiile slujitorilor, le-a multumit, dar le-a refuzat oferta spunand ca el se va implica acum intr-o razbunare in care viata sa va fi pusa constant in pericol si ar fi fost o jale prea mare pentru el daca ei ar fi fost raniti intr-o astfel de misiune; deci, el nu putea primi un astfel de serviciu si ii implora sa nu insiste. La aceste cuvinte, slujitorii au raspuns:

“Stapane, acesta este un discurs crud. In toti acesti ani nu am primit decat blandete si favoruri din partea dumneavoastra; si acum sunteti implicat in urmarirea acestui ucigas; noi ne dorim sa va urmam si, daca circumstantele o cer, sa ne oferim vietile in acest serviciu. Mai mult, am auzit ca prietenii acestui Matagoro sunt nu mai putin de 36 de oameni; asa ca, oricat de mult curaj ati avea in lupta, veti fi pierdut in fata numarului coplesitor de dusmani. Dar daca binevoiti sa ne refuzati in continuare, noi am hotarat ca nu mai exista scop pentru noi, asa ca ne vom sinucide pe loc.”

Va urma

Incepem din nou o poveste din folclorul japonez. Se anunta a fi extrem de interesanta.

Acum in urma cu vreo 300 de ani Ikeda Kunaishoyu era Lordul Provinciei Inaba. Printre slujitorii sai erau doi domni numiti Watanabe Yukiye si Kawai Matazayemon, care erau legati de o puternica prietenie si obisnuiau sa se viziteze frecvent unul pe celalalt acasa. Intr-o zi Yukiye conversa cu Matazayemon in casa ultimului cand, dintr-o data, o sabie care statea intr-un colt al camerei i-a atras atentia. Cand a vazut-o, acesta a devenit alert si a spus -

“Te rog spune-mi cum ai obtinut acea sabie.”

“Pai, dupa cum stii, cand Lordul meu Ikeda l-a urmat pe Lordul meu Tokugawa Iyeyasu pentru a lupta la Nagakude, tatal meu l-a urmat pe acesta din urma; la batalia de la Nagakude tatal meu a gasit aceasta sabie.”

“Tatal meu a mers de asemenea si a fost omorat in batalie, iar aceasta sabie, care a fost o mostenire in familia noastra pentru multe generatii, a fost pierduta atunci. Pentru ca este foarte valoroasa in ochii mei, imi doresc ca, daca nu ai vreo intentie speciala cu ea, sa ai marea delicatete de a mi-o returna.”

“Aceasta este o treaba foarte usoara. Te rog foarte mult sa o iei.”

Dupa aceasta Yukiye a luat plin de recunostinta sabia si, carand-o pana acasa, a pus-o bine cu multa grija.

La inceputul anului urmator Matazayemon s-a imbolnavit si a murit, iar Yukiye, jelindu-si amarnic prietenul si nerabdator sa intoarca favoarea pe care o primise de la acesta in problema sabiei tatalui sau, a facut multe fapte de bunatate catre fiul barbatului mort – un tanar de 22 de ani pe nume Matagoro.

Acest Matagoro era un om fara de inima, caruia nu i-a convenit faptul ca tatal sau ii returnase sabia lui Yukiye si se plangea in public foarte des ca Yukiye nu a trimis nici un  cadou pentru a isi arata recunostinta. In acest mod Yukiye a capatat o reputatie proasta in palatul Lordului sau si era considerat un om avar si tupeist.

Dar Yukiye avea un fiu numit Kazuma, un tanar de 16 ani, care servea ca unul dintre pajii de onoare ai Printului. Intr-o dupa amiaza, in timp ce el si fratii sai paji discutau impreuna, unul dintre ei a spus -

“Matagoro spune tuturor ca tatal tau a acceptat o frumoasa sabie de la tatal lui si nu a trimis  nici un cadou inapoi pentru a isi exprima recunostinta. Oamenii incep sa barfeasca despre asta.”

“Intr-adevar”, a raspuns Kazuma, “tatal meu a primit acea sabie de la tatal lui Matagoro ca un semn de prietenie si bunavointa si, luand in considerare ca ar fi o insulta sa trimiti un dar in bani, el s-a gandit sa isi arate recunostinta prin fapte de bunavointa fata de Matagoro. Dar presupun ca el isi dorea bani.”

Cand Kazuma si-a terminat serviciul, el s-a intors acasa, s-a dus in camera tatalui sau pentru a ii raporta ce barfe se spuneau in palat si l-a implorat sa trimita o mare suma de bani lui Matagoro. Yukiye s-a gandit pentru un timp si apoi a spus -

“Tu esti prea tanar pentru a intelege cum se cuvine sa te porti in astfel de probleme. Tatal lui Matagoro si eu eram prieteni extrem de apropiati; asa ca, vazand ca mi-a dat fara regret inapoi sabia stramosilor mei, eu, gandindu-ma sa ii rasplatesc bunatatea dupa moartea sa, i-am facut cateva favoruri si servicii importante lui Matagoro. Ar fi usor sa inchei problema trimitand un dar de bani, dar prefer sa iau sabia si sa o returnez decat sa ii raman obligat acestui om rau, care nu stie nici o lege care se aplica in afacerile barbatilor nobili.”

Asa ca Yukiye, fiind foarte suparat si nervos, a dus sabia la casa lui Matagoro si i-a spus -

“Am venit la casa ta in aceasta seara pentru a iti reda sabia pe care mi-a dat-o tatal tau.” si cu aceste cuvinte el a pus sabia dinaintea lui Matagoro.

“Intr-adevar”, a raspuns acesta, “sper ca nu ma vei indurera dandu-mi inapoi un cadou pe care ti l-a facut tatal meu.”

“Intre oamenii de vita nobila”, a spus Yukiye sarcastic, “exista obiceiul sa multumesti pentru cadouri in primul rand prin bunavointa si apoi printr-un dar de marime corespunzatoare oferit fara regrete. Dar nu are rost sa vorbesc despre aceste treburi cu tine, care esti un ignorant in ceea ce priveste principiile de baza ale bunei cresteri; asa ca am onoarea sa iti inapoiez sabia.”

In timp ce Yukiye il critica atat de drastic pe Matagoro, acesta din urma devenise extrem de nervos si, fiind un om fara onoare, l-ar fi ucis pe Yukiye pe loc; dar Yukiye, desi era batran, era un manuitor de sabii extrem de iscusit asa ca Matagoro, asemenea unui caine, a hotarat sa il atace prin surprindere. Nesuspectand vreo tradare, Yukiye s-a indreptat catre casa si, Matagoro, pretinzand ca doreste sa il conduca pana la usa, s-a strecurat in spatele sau si l-a injunghiat in umar. Omul in varsta, intorcandu-se, si-a scos sabia pentru a se apara, dar avand o rana severa de la prima lovitura, a lesinat din cauza pierderii de sange, iar Matagoro l-a omorat.

Mama lui Matagoro, speriata de zgomot a iesit si, vazand ce se intamplase, s-a infricosat, spunand – “Om pasional! Ce ai facut? Esti un criminal, iar acum viata ta va fi renegata. Ce fapta teribila ai facut!”

“Acum l-am omorat si nu se mai poate face nimic. Vino mama, inainte sa se afle tot, hai sa fugim din aceasta casa.”

“Te voi urma; acum du-te si cauta-l pe Lordul meu Abe Shirogoro, sef intre Hatamoto, care a fost copilul meu vitreg. Fugi la el pentru a te proteja si ramai ascuns.”

Asa ca batrana si-a convins fiul sa fuga, trimitandul-l la palatul Shirogoro.

Va urma. Urmatoarele articole din aceasta serie le gasiti aici.

Restul povestii o gasiti aici.

Astfel, din respect pentru functia sa inalta, roninii l-au tratat pe Kotsuke no Suke cu cel mai mare respect, si i-au oferit de mai multe ori hara-kiri. Dar el se tara mut si tremurand. In sfarsit, Kuranosuke, vazand ca rugamintile lor sunt in zadar, i-a taiat capul cu aceeeasi sabie cu care Asana Takumi no Kami se sinucisese. Apoi cei 47 de camarazi, foarte bucurosi ca isi indeplinisera misiunea, au pus capul intr-o galeata si s-au pregatit de plecare; dar inainte de a parasi casa au stins toate focurile si luminile, ca sa nu izbucneasca vreun foc si sa sufere vecinii.

Cand se indreptau spre Takanawa, o suburbie in care este templul Sengakuji, au venit zorii; oamenii au iesit din case pentru a-i vedea pe cei 47 oameni care, cu hainele si armele insangerate, erau foarte infricosatori; si toata lumea i-a laudat pentru loialitatea si curajul lor. Dar se asteptau ca in orice moment sa apara socrul lui Kotsuke no Suke, sa ii atace si sa le ia capul. Insa au ajuns in Takanawa in siguranta, pentru ca Matsudaira Aki no Kami, unul dintre cei 18 daymio inalti ai Japoniei, al carui elev fusese Asano Takumi no Kami, a fost foarte incantat cand a auzit de isprava de noaptea trecuta, si s-a pregatit sa ajute roninii daca erau atacati. Si astfel socrul lui Kotsuke no Suke nu a indraznit sa ii traga la raspundere.

La sapte dimineata au ajuns peste drum de palatul lui Matsudaira Mutsu no Kami, printul din Sendai. Printul, auzind aceasta, a trimis dupa unul dintre consilierii lui si i-a spus: “Slujitorii lui Takumi no Kami au omorat dusmanul lordului lor si trec pe langa noi; nu pot sa ii admir suficient pentru devotarea lor; asa ca, cum probabil sunt obositi si infometati dupa munca de azi-noapte, invita-i la mine, ofera-le mancare si vin”.

Si astfel consilierul s-a dus la Oishi Kuranosuke si a spus:”Sunt consilierul Printului din Sendai, si stapanul meu mi-a spus sa va implor sa veniti in casa noastra pentru a va oferi din saracele noastre mancaruri si vinuri, care nu sunt demne de curajul dumneavoastra. Acesta este mesajul de la lordul meu.”

“Va multumesc”, a raspuns Kuranosuke. “Este foarte frumos din partea lordului sa se preocupe de noi. Ii accept delicatetea cu multa recunostinta.”

Asa ca cei 47 ronini au intrat in palat si li s-a oferit un mare festin, si toti slujitorii Printului din Sendai au venit ca sa ii cinsteasca.

Apoi Kuranosuke s-a dus catre consilier si a spus: “Suntem intr-adevar indatorati dumneavoastra pentru ospitalitate; dar trebuie sa ne grabim spre Sengakuji.” Si, multumind de multe ori gazdei lor, au parasit palatul Printului din Sendai si au ajuns la Sengakuji, unde s-au intalnit cu staretul manastirii, care i-a intampinat la poarta din fata si i-a condus la mormantul lui Takumi no Kami.

Si cand au ajuns la mormantul lordului lor, au scos capul lui Kotsuke, l-au spalat intr-o fantana din apropiere, si l-au depus in fata mormantului. Cand au facut aceasta, i-au rugat pe preotii de la templu sa vina sa recite rugaciuni in timp ce ei ardeau esente: mai intai Oishi Kuranosuke, apoi fiul sau Oishi Chikara, si apoi toti ceilalti 45 de ronini. Apoi Kuranosuke a dat toti banii pe care ii avea staretului, spunand:

“Cand noi toti cei 47 ne vom fi facut hara-kiri, te rog sa ne inmormantezi decent. Ma bazez pe onoarea dumneavoastra. Stiu ca nu e mult ce va oferim; dar va rog sa fie cheltuiti toti acesti bani pe rugaciuni pentru sufletele noastre.”

Staretul, minunadu-se de curajul uimitor al oamenilor, cu ochii in lacrimi s-a jurat sa le indeplineasca dorinta. Asa ca cei 47 de ronini, cu inima impacata, au asteptat rabdatori sa primeasca ordine de la Guvern.

In sfarsit au fost chemati de Curtea Suprema, unde guvernatorii din Yedo se adunasera pentru a li se da urmatoarea sentinta: “Pentru ca, nerespectand demnitatea orasului, neavand frica de Guvernamant, v-ati grupat pentru a omori dusmanul, intrand violent in casa lui Kotsuke no Suke in timpul noptii si l-ati omorat, sentinta Curtii este, avand in vedere totusi purtarea demna, ca aveti dreptul sa va faceti hara-kiri.” Cand a fost citita sentinta, cei 47 de samurai erau impartiti in 4 grupuri si dati spre pazire catre 4 daymio; serifi au fost trimisi la palatele acelor daymio pentru a vedea cum roninii isi fac hara-kiri. Dar, cum de la inceput se impacasera cu ideea ca acesta va fi sfarsitul, au murit cu demnitate; cadavrele lor au fost transportate la Sengakuji si inmormantate in fata mormantului stapanului lor, Asano Takumi no Kami. Cand faima lor a depasit granitele tarii, multi oameni le-au vizitat mormintele si s-au rugat pentru ei.

Printre cei care au venit sa se roage era si Satsuma, care, prosternandu-se in fata mormantului lui Kuranosuke, a spus: “Cand te-am vazut zacand pe strada beat in Yamashina, Kyoto, nu stiam ca tu planuiai sa iti razbuni lordul si, considerandu-te fara onoare, te-am injurat si scuipat. Acum am venit sa iti cer iertare si sa imi ofer umilinta pentru insulta aduse.” Spunand acestea, si-a scos sabia si si-a facut hara kiri. Marele preot, facandu-i-se mila de el, l-a inmormantat alaturi de ronini.

Acesta este sfarsitul povestii celor 47 de ronini.