Stiu ca nu am mai scris de mult timp, dar iata-ma (cat de cat) inapoi! Sper sa pot relua in curand si seria de articole cu Piatra filozofala. Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

Cand Printul a auzit cum a fost tratat mesagerul sau, a fost foarte indignat. Astfel si-a adunat consilierii si a hotarat, desi era bolnav, sa isi adune toti vasalii si sa il atace pe Abe Shirogoro; restul Daimyo importanti, auzind despre aceasta, au hotarat sa il sprijine pe Print pentru ca cei din clanul Hatamoto trebuiau pedepsiti aspru pentru insolenta lor. De partea cealalta, Hatamoto au depus eforturi uriase pentru a rezista in fata Daimyo. Orasul Yedo a devenit nelinistit, starea continua de cearta a creat mari neplaceri Guvernului, care si-a intrunit consiliul pentru a pune la cale impunerea pacii. Pentru ca cei din Hatamoto erau sub ordinele directe ale Shogunului, nu ar fi fost o treaba dificila pentru Guvern sa ii opreasca; cea mai grea problema era insa aceea de a ii stavili pe marii Daimyo. Dar unul dintre membrii clanului Gorojin, pe nume Matsuidara Idzu no Kami, un om extrem de inteligent, a venit cu un plan care parea sa fie viabil pentru a opri razboiul civil.

In timpul acestor intamplari in serviciul Shogunului era un medic pe nume Nakarai Tsusen, care avea obiceiul de a frecventa palatul Lordului Kunaishoyu si care, de un timp destul de indelungat, il trata pentru o boala. Idzu no Kami a trimis in secret dupa medicul sau si, chemandu-l in dormitorul sau personal, a inceput sa discute vrute si nevrute. Dar, coborandu-si vocea deodata, i-a spus soptind:

“Asculta, Tsusen. Ai primit multe favoruri din partea Shogunului. Guvernul este acum din pacate greu pus la incercare: esti dispus sa fii atat de loial incat sa iti pui viata in joc pentru Guvernul tau?”

“Da, lordul meu; pentru ca stramosii mei si-au pastrat proprietatile prin mila Shogunului; sunt dispus ca in aceasta noapte sa renunt la viata mea pentru Print, asa cum ar trebui sa faca un vasal credincios.”

“Bine, atunci iti voi spune: Marii Daimyo si Hatamoto s-au certat din cauza problemei cauzate de Matagoro si in ultimul timp se pare ca se va ajunge la razboi. Tara va fi agitata, fermierii si orasenii vor suferi si vor cadea in saracie daca nu reusim sa stapanim tumultul. Hatamoto vor fi stapaniti foarte usor, dar nu va fi o treaba la fel de usoara sa ii impacam pe Daimyo. Daca esti dispus sa iti dai viata pentru a duce la bun sfarsit o stratagema de-a mea, pacea va fi restabilita in tara; dar loialitatea pe care o vei arata va insemna moartea ta.”

“Sunt gata sa imi sacrific viata pentru a aduce acest serviciu tarii mele.”

“Acesta este planul meu: tu l-ai ingrijit pe Lordul meu Kunaishoyu; maine trebuie sa te duci la el si sa ii pui otrava in medicamente. Daca il putem omori, agitatia se va incheia. Acesta este favoarea pe care ti-o cer.”

Tsusen a fost de acord sa duca la indeplinire fapta; asa ca in urmatoarea zi s-a dus sa il vada pe Kunaishoyu, aducand si medicamente otravite. Jumatate din medicament l-a baut el insusi, astfel siilindu-l pe Print sa isi lase jos garda, inghitand restul fara grija. Tsusen, vazand aceasta, a plecat repede si, in timp ce era carat acasa in lectica sa, agonia mortii a venit asupra lui. A murit, vomitand sange.

Kunaishoyu a murit in acelasi fel, intr-o tortura groaznica, iar confuzia care s-a nascut dupa moartea sa, precum si ceremoniile funerare au facut ca lupta cu cei din clanul Hatamoto sa fie amanata.

In acest timp Idzu no Kami din clanul Gorojiu i-a chemat pe cei trei lideri ai Hatamoto si le-a spus urmatoarele:

“Planuielile secrete si care aduc a tradare, purtarea voastra turbulenta, atat de nepotrivita cu pozitia voastra intre Hatamoto, l-au suparat pe Lordul meu Shogunul intr-atat incat el a fost destul de binevoitor incat sa hotarasca sa fiti tinuti prizonieri intr-un templu si ca patrimoniul vostru sa fie dat mostenitorilor vostri de drept.”

Acesti trei Hatamoto, dupa ce fusesera admonestati atat de sever, au fost inchisi in templul numit Kanyeiji; restul de Hatamoto, speriati de acest exemplu,  au hotarat sa revina la pace. Cat despre marii Daimyo, dupa moartea Lordului Kunaishoyu si retragerea clanului Hatamoto, nu mai exista nici un dusman cu care sa poata lupta; asa ca tumultul fusese imblanzit, iar pacea restabilita.

Asa s-a intamplat ca Matagoro si-a pierdut stapanul si, luandu-si mama cu el, s-a pus sub protectia unui batran numit Sakurai Jiuzayemon. Acest batran era un profesor faimos de exercitii cu lancea, bucurandu-se de bogatie si de mare onoare; acesta l-a acceptat pe Matagoro, punandu-i ca garzi 30 de ronini, toti oameni seriosi si versati in arta razboiului. Au plecat toti intr-un loc indepartat numit Sagara.

In tot acest timp Watanabe Kazuma jelise moartea tatalui sau si se gandise cum si-ar fi putut infaptui razbunarea asupra ucigasului sau; asa ca atunci cand Lordul Kunaishoyu a murit dintr-o data, s-a dus la tanarul Print care i-a urmat la tron si a obtinut un concediu pentru a se duce si a il cauta pe dusmanul tatalui sau. Sora mai mare a lui Kazuma era casatorita cu un barbat numit Araki Matayemon, care la acel moment era considerat cel mai bun manuitor de sabie din Japonia. Cum Kazuma avea doar 16 ani, acest Matayemon, luand in consideratie faptul ca el era ginerele omului ucis, s-a hotarat sa mearga in cautare impreuna cu baiatul, in calitate de gardian, si sa il ajute sa il caute pe Matagoro; doi dintre slujitorii lui Matayemon, pe nume Ishidome Busuke si Ikezoya Magohachi, au hotarat, impotriva tuturor obstacolelor, sa isi insoteasca stapanul. Acesta, cand a auzit intentiile slujitorilor, le-a multumit, dar le-a refuzat oferta spunand ca el se va implica acum intr-o razbunare in care viata sa va fi pusa constant in pericol si ar fi fost o jale prea mare pentru el daca ei ar fi fost raniti intr-o astfel de misiune; deci, el nu putea primi un astfel de serviciu si ii implora sa nu insiste. La aceste cuvinte, slujitorii au raspuns:

“Stapane, acesta este un discurs crud. In toti acesti ani nu am primit decat blandete si favoruri din partea dumneavoastra; si acum sunteti implicat in urmarirea acestui ucigas; noi ne dorim sa va urmam si, daca circumstantele o cer, sa ne oferim vietile in acest serviciu. Mai mult, am auzit ca prietenii acestui Matagoro sunt nu mai putin de 36 de oameni; asa ca, oricat de mult curaj ati avea in lupta, veti fi pierdut in fata numarului coplesitor de dusmani. Dar daca binevoiti sa ne refuzati in continuare, noi am hotarat ca nu mai exista scop pentru noi, asa ca ne vom sinucide pe loc.”

Va urma

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Sa ne continuam povestea….

De la rau la mai rau nu e decat un pas si tigrul care a gustat sange devine periculos. Orbit si infatuat cu dragostea sa excesiva, Gompachi a continuat sa omoare si sa jefuiasca astfel incat, daca aspectul sau exterior era minunat, inima dinauntrul sau era aceea a unui diavol hidos. Intr-un final prietenul sau Chobei nu a mai putut sa il priveasca si l-a alungat din casa sa; si, pentru ca mai devreme sau mai tarziu, virtutea si viciile isi primesc rasplata, crimele lui Gompachi au inceput sa devina observabile si Guvernul l-a prins in flagrant si l-a arestat dupa ce a pus spioni sa il urmareasca. Faptele sale diabolice au fost complet dovedite si a fost carat catre locul de executie de la Suzugamori, “Luminisul clopotului”, fiind decapitat in dezonoare ca orice taran obisnuit.

Suzugamori

(Image credit)

Cand a aflat ca Gompachi este mort, afectiunea veche a lui Chobei pentru tanar s-a reintors si, fiind un om bland si pios, s-a dus si i-a cerut corpul si capul, ingropoandu-l la Meguro, in curtea templului Boronji.

Meguro

(Image credit)

Cand Komurasaki i-a auzit pe oamenii din Yoshiwara barfind despre moartea iubitului sau jalea ei nu a cunoscut limite, asa ca a fugit in secret de la “Cele trei coaste ale marii”, ajungand la Meguro si aruncandu-se pe noul  mormant. S-a rugat mult timp si a plans amara deasupra mormantului celui pe care, cu toata defectele sale, ea il iubise atat de mult si, scotand un pumnal din brau, si l-a infipt in piept si a murit. Preotii de la templu, cand au vazut ce se intamplase, s-au mirat foarte tare si au fost uimiti de loialitatea iubitoare a acestei frumoase fete. Fiindu-le mila de ea, au pus-o langa Gompachi in acelasi mormant si peste mormant au pus o piatra care dainuie pana in ziua de azi, cu inscriptia: “Mormantul lui Shiyoku”. Si oamenii din Yedo inca viziteaza locul si inca preamaresc frumusetea lui Gompachi si piosenia filiala si fidelitatea lui Komurasaki.

Aceasta a fost povestea. Ca sa mai dau cateva detalii, in Japonia -trecuta- nu era o rusine sa ajungi prostituata daca faceai asta pentru parintii tai. Dimpotriva, era privit ca sacrificiul suprem. Casele care aveau o prostituata educata si de rang nobil se mandreau si o slaveau si tratau pe aceasta cu respectul cuvenit. O astfel de femeie era considerata neprihanita din punct de vedere moral, iar majoritatea fetelor prostituate erau in acea situatie pentru ca nu aveau de ales decat sa accepte sa fie vandute de parintii lor pentru a ii putea sustine pe acestia. O  consecinta directa a acestor lucruri era faptul ca barbatii care veneau pentru a apela la serviciile prostituatelor erau rugati sa isi lase armele si cureaua la usa, nu neaparat pentru a evita o lupta, ci pentru a nu da acestor fete nefericite ocazia de a se sinucide.

Acum o sa va povestesc despre cartierul de prostituate mentionat in aceasta poveste, Yoshiwara, pentru ca este un motiv recurent in vechile povesti ale Japoniei.

La sfarsitul secolului al XVI-lea curtezanele din Yedo traiau in 3 locuri diferite: acestea erau strada numita Koji-machi, in care stateau femeile care veneau din Kyoto; strada Kamakura si un loc de langa marele pod, in care traiau femeile din Suruga. In afara de acestea, mai tarziu au venit femei din Fushimi si din Nara, care stateau prin diferite parti ale orasului. Aceasta se pare ca l-a scandalizat pe un anumit reformator, Shoji Jinyemon, care, in anul 1612, a adresat un memoriu catre Guvern, prin care a cerut ca femeile care traiesc imprastiate prin oras sa fie adunate intr-un asa numit “Cartier al florilor”. Petitia sa a fost aprobata in 1617, el alegand un loc numit Fukiyacho care, din cauza cantitatii mari de pipirig care crestea acolo, era denumit Yoshi-Wara sau “Luminisul pipirigului”, un nume care in zilele noastre, prin schimbarea unui caracter din cuvantul yoshi se traduce “luminisul norocos”. Locul a fost impartit in patru strazi, numite Strada Yedo, A Doua Strada Yedo, Strada Kioto, A Doua Strada Kioto.

In a opta luna a anului 1655, cand Yedo incepuse sa creasca in marime si importanta, Yoshiwara, pastrandu-si numele, a fost transferata in locul pe care il ocupa acum la capatul de nord al orasului. Si strazile din cartier au fost numite dupa locurile din care un numar mare ai locuitorilor sai veneau, cum ar fi Strada Sakai, Strada Fushimi, etc.

Ghidul oficial pentru Yoshiwara in 1869 arata ca existau 153 de bordeluri cu 3289 de curtezane de toate rangurile, de la Oiran – “frumusete mandra” – care, imbracata in brocart minunat de aur si argint, cu fata si buzele pictate si cu dintii inegriti asa cum era moda pe atunci, avea toti tinerii din Yedo la picioare – pana la modesta Shinzo, sau “femeia cu dinti albi”, care isi petrecea viata in locurile ordinare. Aceste numere nu reprezentau insa toata prostitutia din Yedo; Yoshiwara era cartierul prostitutiei, dar nu singurul loc unde existau prostituate. La Fukagawa mai exista un alt “Cartier al Florilor”, construit pe acelasi principiu ca si Yoshiwara; in timp ce la Shinagawa, Shinjiku, Itabashi, Senji si Kadzukappara hotelurile gazduiau femei care, desi oficial erau doar ospatarite, erau de fapt prostituate. Mai existau si femei numite Jigoku-Omna sau “femei-diavol” care, fara sa fie trecute in listele vreunui bordel, traiau in casele proprii si isi faceau afacerea in secret.

Oiran si Gheisa

(Image credit 1 & 2)

Va urma pe acelasi subiect.

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

Akhenaton co-Regent

Dupa casatoria cu Nefertiti, Amenhotep III a decis sa il faca pe Amenhotep co-regentul sau. Aceasta i-a suparat pe preotii lui Amon. Conflictul dintre Amenhotep III si preoti incepuse cu 16 ani mai devreme, la casatoria sa cu regina Tiye, o israelita, fiica lui Yuya si Tuya. In timpul domniei sale, Nefertiti si-a sustinut sotul, pe Amenhotep, si era foarte des vazuta la ocazii speciale si pe toate monumentele. Insa climatul ostil care l-a invaluit pe Amenhotep la nastere a revenit dupa numirea sa ca si co-regent. Acompaniindu-l pe tatal sau la tron Amenhotep a devenit Amenhotep IV. Preotii lui Amon s-au opus acestei numiri si l-au provocat deschis pe Amenhotep.

Cand preotii lui Amon au obiectat la aceasta decizie, tanarul co-regent a raspuns construind temple noului sau zeu, Aton. El a construit trei temple pentru Aton: unul in complexul Karnak, altul la Luxor langa tarmul Nilului, si ultimul la Memphis. Amenhotep IV a sfidat preotii lui Amon neinvitandu-i la nici o festivitate de la inceputul domniei sale si, in al 4-lea an al domniei, a eliminat toate zeitatile in afara de a sa de la o festivitate. Un an mai tarziu el a mai sfidat o data traditia schimbandu-si numele in Akhenaton in onoarea noii sale zeitati. Aton era vazut ca cel care il provoaca pe Amon si vrea sa il inlocuiasca, iar statul nu voia sa intre sub dominatia lui. In acest climat tensionat, Tiye a aranjat un compromis convingandu-l pe fiul sau sa paraseasca Teba si sa construiasca o noua capitala la Amarna in Egiptul Mijlociu, pe partea de est a Nilului.

Un nou oras pentru Aton

Situatia s-a calmat dupa plecarea lui Akhenaton, cat timp Amenhotep III a condus tara din Teba. Pentru locatia noului sau oras din Amarna, Akhenaton a ales pamant care nu apartinea nici unui zeu sau zeite. Constructia a inceput in anul patru al domniei si s-a terminat in anul opt; insa el si familia sa s-au mutat din Teba in anul sase al domniei. Pe acel teren stancile desertului ieseau din rau, formand un semicerc de aproximativ 13 kilometri pe 5 kilometri. Aici Akhenaton si-a construit noua capitala, Akhetaten, adica Orizontul lui Aton, unde el si cei loiali lui erau liberi sa isi cinsteasca zeul. Mari arce, marcand limitele orasului si datand perioada construirii, au fost sculptate din stancile incojuratoare. Akhetaton era orasul capitala care avea demnitate si armonie arhitecturala. Strazile sale principale erau paralele cu Nilul, iar cea mai importanta dintre ele, Calea Regelui, conecta cele mai importante cladiri ale orasului, incluzand Casa Regelui, rezidenta privata a lui Akhenaton si a familiei sale. La sudul casei sale se afla templul privat al regelui inchinat lui Aton.

Miscare militara

Dupa moartea tatalui sau, Amenhotep III, in al 12-lea an de domnie al lui Akhenaton, el a organizat o mare sarbatoare la Amarna pentru printii straini care aduceau tribut domniei sale fara co-regent. Akhenaton si Nefertiti se pare ca au primit tribut din Siria, Palestina, Nubia si din insule mediteraneene. In acea perioada s-a hotarat regele sa interzica venerarea tuturor zeilor in Egipt – in afara de Aton, evident.

Akhenaton a dat ordine trupelor sale, instruindu-i sa inchida toate templele, sa le confiste averile si sa alunge preotiii, lasand doar templele lui Aton. Unitati au fost trimise sa stearga numele vechilor zei oriunde le-ar fi gasit scrise sau gravate. Aceste actiuni au dat nastere la noi miscari de opozitie de la cei care ii mai respinsesera autoritatea. Aceasta persecutie, care presupunea inchiderea templelor, confiscarea proprietatilor, trimiterea de artizani care sa stearga numele zeitatilor vechi din inscriptii, alungarea preotimii si ex-comunicarea numelui lui Amon, a fost supervizata de armata. De fiecare data cand un grup de muncitori intra intr-un mormant sau templu pentru a distruge numele lui Amon era sustinut de un grup de soldati care veneau sa vada daca decretul regal era respectat fara opunere.

Insa persecutarea vechilor zei s-a dovedit a fi prea mult pentru majoritatea egiptenilor, incluzand membri ai armatei. In final, duritatea persecutiei a avut o reactie intre soldati, care fusesera crescuti in spiritul vechilor credinte. Pana la urma, ofiterii si soldatii credeau in aceiasi zei al caror nume regele ordonase sa le distruga; ei se rugau in aceleasi temple pe care erau obligati sa le inchida. Un conflict a inceput intre rege si armata sa. Horemheb, Pa-Ramses si Seti au planuit o lovitura militara impotriva regelui si au ordonat trupelor lor din nord si din sud sa se miste catre Amarna. Cand armata si carele au ajuns la hotarele Amarna, Aye a sfatuit regele sa abdice de la tronul sau si sa il lase pe fiul sau in loc, Tutankhaten, pentru a salva dinastia si a evita un razboi civil. Akhenaton a fost de acord sa abdice si a parasit Amarna cu Pa-Nehesy, Marele Preot al lui Aton, precum si urmat de cativa dintre credinciosi, pentru a trai in exil in regiunea numita Sarabit El-Khadem din sudul Sinaiului. Cand Tutankhaten a preluat tronul si-a schimbat numele in Tutankhamon pentru a multumi preotimea. Nu a renuntat insa la religia atonista a tatalui sau.

Va urma pe acelasi subiect.