Pauza de Cafea Blog

Celelalte articole din aceasta serie le gasiti aici. Astazi vom vorbi despre elementele cele mai importante ale Bunraku, si anume papusarii si papusile.

Papusarii

Papusile din Bunraku sunt diferite de toate celelalte papusi din lume pentru ca ele necesita cate 3 papusari pentru a le manipula. Cei trei papusari sunt: omo-zukai, sau papusarul-sef, care manevreaza capul si fata papusii tinand un bat cu diferite manete in mana sa stanga, iar cu cea dreapta manevreaza mana dreapta a papusii; hidari-zukai, sau papusarul de mana dreapta care isi foloseste mana dreapta pentru a manevra mana stanga a papusii si ashi-zukai sau papusarul de picioare care isi foloseste ambele maini pentru a sugera miscarile picioarelor si talpilor papusii. Astfel, daca acesti papusari nu lucreaza impreuna in perfecta armonie, miscarile papusii vor parea artificiale si iluzia se va narui. astfel papusa neavand viata. Mana stanga a papusarului sef care sustine greutatea papusii este ca si coloana vertebrala a papusii si prin aceasta mana stanga este prima care insufla viata in papusa.

Omo-zukai, Hidari-zukai (se vede in partea dreapta) si Ashi-zukai (se vede dedesubt):

(Image credit 1, 2 & 3)

Antrenamentul pentru a deveni papusar incepe cu picioarele, apoi cu mana stanga, in final ajungand la cap si la mana dreapta. Asa o perioada lunga de studiu era necesara incat in timpurile vechi se spunea: “Zece ani pentru picioare, zece ani pentru mana stanga.” Pentru a ajuta papusarul de mana stanga sa aiba o pozitie cat mai confortabile, papusarul sef poarta o incaltaminte speciala numita “saboti de scena” sau “saboti ridicati”. O papusa mare poare sa aiba chiar si un metru jumatate, in timp ce una mica are aproximativ 1.30 m, asa ca inaltimea incaltamintei folosite poate sa aiba intre 20 cm si 50 cm, depinzand de dimensiunea papusii. Cand o papusa necesita trei papusari ea apare pe scena cu toti cei trei manipulatori. Mai presus de orice, ei reprezinta un obstacol in calea viziunii audientei. De aceea conceptul de kurogo (“robe negre”, referindu-se la papusarii imbracati cu robe negre, avand si capul acoperit) a aparut. La inceput negrul insemna “nimic”, astfel incat Bunraku a adoptat acest concept al “nimicului” si a inceput sa foloseasca manipulatori imbracati in negru, ceea ce sugereaza ca ei nu pot fi vazuti, ca si cum nu ar fi nimic acolo. Insa atunci cand manipularea papusii se face cu foarte multa iscusinta audienta va dori sa vada cine sunt cei care au atat de multa pricepere. Asa ca ideea de de-zukai (un manipulator care este vizibil audientei, a carui fata este descoperita) a fost de asemenea binevenita.  Bininteles, in majoritatea cazurilor, papusarul sef nu este imbracat in negru, ci poarta un kimono marcat cu emblema familiei sale (montsuki) si o fusta numita hakama. In piese care implica spectacol poate purta chiar si un tip special de hakama peste o vestea externa cu umeri largi numita kataginu. Cel mai fascinant aspect al Bunraku este faptul ca papusile manuite cu pricepere par sa se miste liber asemenea oamenilor si par ca au viata. Cei trei papusari devin una cu papusa pentru a o putea manipula si de asemenea trebuie sa devina una cu vocalul si cantaretul la shamisen – este o istovitoare munca de echipa care evoca extrem de multa emotie prin frumusetea sa.

(Image credit)

Kurogo, kimono cu montsuki, hakama si kataginu:

(Image credit 1, 2 & 3)

Mecanismul papusilor

Capetele papusilor sunt cioplite din lemn si sunt goale pe dinauntru, fiind puse deasupra unui bat special numit dogushi, care este plasat printr-o gaura intr-o placa ce reprezinta umerii; cu acest bat manipuleaza papusarul sef papusa. Bucati de material textil sunt prinse in fata si in spatele placii pentru umeri, fiind atasate unor inele de bambus – este un mecanism destul de simplu.  Lufe – bureti – sunt atasate la ambele capete ale placii umerilor pentru a da iluzia de rotunjime. Bratele si picioarele sunt fiecare atasate separat de placa umerilor cu sfori dar, de reula, papusile feminine nu au deloc picioare – papusarul de picioare isi pune pumnii in poala papusii si face astfel incat sa para ca are picioare si merge. O armatura lunga de lemn – sashigane – este atasata mainii stangi a papusii, prin care papusarul de mana stanga manipuleaza bratul si mana stanga ale papusii.

Capetele – kashira – papusilor Bunraku sunt impartite in feminine si masculine, iar apoi clasificate in categorii dupa varsta, rang – clasa sociala – si trasaturi distinctive ale personalitatii date de rolul pe care il portretizeaza, fiecare dintre ele avand un nume propriu care le reflecta caracteristicile speciale. Daca piesa este diferita dar tipul de personaj este acelasi, atunci acelasi cap ar putea fi folosit pentru roluri diferite din piese diferite. Cateodata, pentru a se potrivi personajului mai indeaproape, sunt chiar repictate pentru a le da tonul pielii potrivit sau pentru a le schimba peruca in cazul papusilor folosite un rol dupa altul. De asemenea, exista un numar de capete specifice anumitor roluri, sunt cateva folosite pentru roluri de copii si multe altele care sunt atasate papusilor manuite de un singur papusar – tsume-ningyo – . Capetele sunt responsabilitatea “maestrului de capete” – kashira tanto -, care le pregateste si le repicteaza pentru fiecare punere in scena a unei piese. In plus, un alt aspect important al responsabilitatilor sale este faptul ca verifica extrem de atent sforile si  manetele care controleaza miscarile ochilor si ale gurii si, daca gaseste vreo problema, o repara cu cea mai mare rapiditate.

Va urma: Maine vom vorbi despre mecanismul capetelor papusilor, despre costumele lor si vom incheia cu unele mentiuni despre decorurile folosite in piese.

restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Astazi continuam prezentarea istoriei Bunraku si eventual o si terminam.

Istoria Bunraku – continuare -

Prima punere in scena a “Dragoste-Sinucidere la Sonezaki” a cauzat un incident important. Unul dintre invataceii lui Gidayu, Toyotake Wakadayu, care avea o voce extrem de frumoasa si era foarte popular din cauza stilului sau minunat de a canta, a parasit Takemoto-za si si-a fondat propriul teatru, Toyotake-za, in acelasi district Dotonbori. El i-a luat ca asociati pe Tatsumatsu Hachirobei, papusarul sef de papusi feminine de la Takemoto-za, vestit a fi cel mai bun din lume in acest domeniu, si pe Ki no Kaion, scenaristul sef de la Toyotake-za, care se straduia atat de mult sa scrie frumos joruri si sa puna la punct diferite aspecte ale scenei incat in curand Toyotake-za a devenit un formidabil rival pentru Takemoto-za. Si din cauza ca cele doua teatre se luptau pentru prima pozitie, arta lor a devenit si mai populara, iar joruri cu papusi a intrat in era sa de aur, care este des numita “Era Chikuho” – chiku este un alt mod de a citi “take”, iar ho este un alt mod de a citi “toyo”. Dar gloria teatrului de papusi si-a atins varful in cei trei ani dintre 1745 si 1748. Cu ajutorul trioului Namiki Senryu, Miyoshi Shoraku si Takeda Izuma, teatrul Takemoto-za a produs in fiecare an cate una dintre piesele devenite clasice in teatrul Bunraku: Sugawara Denju Te-narai Kagami – “Secretul caligrafiei lui Sugawara” -, Yoshitsune Senbon-zakura – “Yoshitsune si cei 1000 de ciresi” – si Kanadehon Chishingura – “Trezoreria secretarilor loiali”. Chiar si astazi aceste piese sunt mai des puse in scena decat orice alte piese. Insa popularitatea teatrului de papusi a inceput sa scada in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, iar Takemoto-za si Toyotake-za au dat faliment. Mai tarziu, teatrul de papusi a continuat sa fie jucat in interiorul altarelor si templelor, precum si in “localurile” de divertisment – yose -. Gradat un numar de maestrii au aparut care au preluat arta mostenita de ei si au rafinat-o cu mari eforturi.

Se crede ca istoria “papusilor miscatoare” este destul de lunga in Japonia. Cel putin in perioada Heian (784-1185) exista un grup de artisti care calatoreau prin toata tara fiind cunoscuti ca “manipulatori de papusi”. Acesti artisti itineranti erau cunoscuti ca Kairaishi si Kugutsumawasi – amandoua denumirile insemnand “manipulator de papusi”. Pana in secolul al XIII-lea, acesti papusari calatori au devenit atasati de altare si temple si, devenind legati de joruri la sfarsitul secolului al XVI-lea, arta papusarilor nu mai era vazuta pe strazi, ci in localuri mici. La inceput, erau “localuri mici” doar cu numele, pentru ca papusarii intindeau perdele inalte pana la umeri, din spatele carora tineau papusile deasupra perdelelor in timp ce le manuiau. Joruri era pus in scena in aceeasi maniera. Papusile nu aveau picioare, dar aveau maini si brate care se puteau misca, putand astfel fi manipulate pentru a face miscari simple. Cam atunci cand s-a deschis Takemoto-za, papusile erau mici si erau manipulate de un singur papusar. Dar pe masura ce a trecut timpul au fost facute modificari, astfel incat pe la 1734 s-a pus la punct o metoda prin care trei papusari manuiau o singura papusa. Doi ani mai tarziu marimea papusilor a fost dublata, facandu-le apropiate de marimea folosta astazi – cam doua treimi din inaltimea unei persoane de inaltime medie. De asemenea se crede ca scena a fost modificata cam in acelasi timp pentru a acomoda trei manipulatori.

Dupa prabusirea teatrelor de papusi Takemoto-za si Toyotake-za, un mic local a fost deschis langa Podul Kozu din Osaka si in 1811 a fost inclus in interiorul altarului Inari. Proprietarul era un om numit Uemura Bunrakuken si in 1872, dupa ce a fost relocalizat la Matsushima, localul a devenit oficial cunoscut ca Bunraku-za.

Imediat dupa, in 1884, Hikoroku-za a fost fondat in interiorul altarului Inari, devenind rivalul lui Bunraku-za, care se mutase in aria Goryo din Osaka. Ca si in zilele bune ale erei Chikuho, teatrul de papusi a devenit foarte popular. Desi Hikoroku-za a fost inchis in 1893, Goryo Bunraku-za a prosperat ca reprezentantul principal al teatrului de papusi. Apoi, de la numele teatrului, arta a devenit cunoscuta sub numele de Bunraku. In 1909 titlurile teatrului Bunraku au fost transmise de la familia Uemura la industria de diverstisment Shochiku. Goryo-Bunraku-za a ars din temelii in 1926 si in 1930 un nou teatru Bunraku-za a fost construit langa Yotsubashi. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, dintre toate teatrele care trebuiau reconstruite dupa ce fusesera tranformate in cenusa in raidurile aeriene primul a fost Yotsubashi Bunraku-za. Aceasta s-a intamplat pentru ca se considera ca Bunraku nu este numai un produs faimos al Osakai, dar si o arta traditionala cu prestigiu mondial care trebuie pastrata. In 1955 guvernul a recunoscut arta Bunraku ca fiind o “Proprietate Culturala Importanta Intangibila” – juyo mukei bunkazai. In 1963 Bunraku s-a despartit de controlul Shochiku si a inceput sa functioneze sub auspiciul Asociatiei Bunraku. In 1966 primul Teatru National a fost construit in aria Miyake-zaka din Tokyo. Din acel moment piesele Bunraku din Tokyo erau planuite si regizate de Teatrul National. Politica de baza a Teatrului National de a pune in scena piese complexe a invitat interesul tineretului, ceea ce a fost crucial in dezvoltarea unei  noi audiente. Mai mult, datorita eforturilor Asociatiei Bunraku, a orasului si a prefecturii Osaka, precum si a Asociatiei Economice Kansai, s-a planuit a se construi un Teatru National de Bunraku in Osaka. Astfel, in 1984, Teatrul National de Bunraku a fost inaugurat. In istoria sa indelungata Bunraku a infruntat multe pericole care i-au amenintat existenta, dar de fiecare data a reusit sa depaseasca obstacolele cu ajutorul oamenilor care il iubeau.

“Casa de foc” a lui Kihachiro Kawamoto cu subtitrari in engleza:

httpv://youtube.com/watch?v=Np6w1yGQCZo&feature=related

httpv://youtube.com/watch?v=qdzfzHIilNA&feature=related

Va urma: Maine vom discuta despre scena din Bunraku si probabil despre cantaretul vocal si cel de la shamisen.