Tag Archive for 'marionete'

05
Aug

Teatrul japonez – Bunraku Part 6

No Gravatar

Celelalte articoole din aceasta serie le gasiti aici.

Am facut un mic album in Picassa cu diferite capete de papusi folosite in Bunraku insotite de scurte explicatii. Dati click pe poza de mai jos. O sa incerc sa fac si un slideshow, momentan lucrez la pluginul care imi permite sa fac slideshowuri pe blog. :)

Bunraku Dolls’ Heads

Acesta este ultimul post – cred – despre teatrul japonez, urmeaza o scurta povestioara din folclorul local japonez, si apoi voi aborda alt subiect. Cred ca voi vorbi despre viata spirituala japoneza, ma mai gandesc.

31
Jul

Teatrul japonez – Bunraku Part 4

No Gravatar

Celelalte articole din aceasta serie le gasiti aici. Astazi vom vorbi despre elementele cele mai importante ale Bunraku, si anume papusarii si papusile.

Papusarii

Papusile din Bunraku sunt diferite de toate celelalte papusi din lume pentru ca ele necesita cate 3 papusari pentru a le manipula. Cei trei papusari sunt: omo-zukai, sau papusarul-sef, care manevreaza capul si fata papusii tinand un bat cu diferite manete in mana sa stanga, iar cu cea dreapta manevreaza mana dreapta a papusii; hidari-zukai, sau papusarul de mana dreapta care isi foloseste mana dreapta pentru a manevra mana stanga a papusii si ashi-zukai sau papusarul de picioare care isi foloseste ambele maini pentru a sugera miscarile picioarelor si talpilor papusii. Astfel, daca acesti papusari nu lucreaza impreuna in perfecta armonie, miscarile papusii vor parea artificiale si iluzia se va narui. astfel papusa neavand viata. Mana stanga a papusarului sef care sustine greutatea papusii este ca si coloana vertebrala a papusii si prin aceasta mana stanga este prima care insufla viata in papusa.

Omo-zukai, Hidari-zukai (se vede in partea dreapta) si Ashi-zukai (se vede dedesubt):

(Image credit 1, 2 & 3)

Antrenamentul pentru a deveni papusar incepe cu picioarele, apoi cu mana stanga, in final ajungand la cap si la mana dreapta. Asa o perioada lunga de studiu era necesara incat in timpurile vechi se spunea: “Zece ani pentru picioare, zece ani pentru mana stanga.” Pentru a ajuta papusarul de mana stanga sa aiba o pozitie cat mai confortabile, papusarul sef poarta o incaltaminte speciala numita “saboti de scena” sau “saboti ridicati”. O papusa mare poare sa aiba chiar si un metru jumatate, in timp ce una mica are aproximativ 1.30 m, asa ca inaltimea incaltamintei folosite poate sa aiba intre 20 cm si 50 cm, depinzand de dimensiunea papusii. Cand o papusa necesita trei papusari ea apare pe scena cu toti cei trei manipulatori. Mai presus de orice, ei reprezinta un obstacol in calea viziunii audientei. De aceea conceptul de kurogo (“robe negre”, referindu-se la papusarii imbracati cu robe negre, avand si capul acoperit) a aparut. La inceput negrul insemna “nimic”, astfel incat Bunraku a adoptat acest concept al “nimicului” si a inceput sa foloseasca manipulatori imbracati in negru, ceea ce sugereaza ca ei nu pot fi vazuti, ca si cum nu ar fi nimic acolo. Insa atunci cand manipularea papusii se face cu foarte multa iscusinta audienta va dori sa vada cine sunt cei care au atat de multa pricepere. Asa ca ideea de de-zukai (un manipulator care este vizibil audientei, a carui fata este descoperita) a fost de asemenea binevenita.  Bininteles, in majoritatea cazurilor, papusarul sef nu este imbracat in negru, ci poarta un kimono marcat cu emblema familiei sale (montsuki) si o fusta numita hakama. In piese care implica spectacol poate purta chiar si un tip special de hakama peste o vestea externa cu umeri largi numita kataginu. Cel mai fascinant aspect al Bunraku este faptul ca papusile manuite cu pricepere par sa se miste liber asemenea oamenilor si par ca au viata. Cei trei papusari devin una cu papusa pentru a o putea manipula si de asemenea trebuie sa devina una cu vocalul si cantaretul la shamisen – este o istovitoare munca de echipa care evoca extrem de multa emotie prin frumusetea sa.

(Image credit)

Kurogo, kimono cu montsuki, hakama si kataginu:

(Image credit 1, 2 & 3)

Mecanismul papusilor

Capetele papusilor sunt cioplite din lemn si sunt goale pe dinauntru, fiind puse deasupra unui bat special numit dogushi, care este plasat printr-o gaura intr-o placa ce reprezinta umerii; cu acest bat manipuleaza papusarul sef papusa. Bucati de material textil sunt prinse in fata si in spatele placii pentru umeri, fiind atasate unor inele de bambus – este un mecanism destul de simplu.  Lufe – bureti – sunt atasate la ambele capete ale placii umerilor pentru a da iluzia de rotunjime. Bratele si picioarele sunt fiecare atasate separat de placa umerilor cu sfori dar, de reula, papusile feminine nu au deloc picioare – papusarul de picioare isi pune pumnii in poala papusii si face astfel incat sa para ca are picioare si merge. O armatura lunga de lemn – sashigane – este atasata mainii stangi a papusii, prin care papusarul de mana stanga manipuleaza bratul si mana stanga ale papusii.

Capetele – kashira – papusilor Bunraku sunt impartite in feminine si masculine, iar apoi clasificate in categorii dupa varsta, rang – clasa sociala – si trasaturi distinctive ale personalitatii date de rolul pe care il portretizeaza, fiecare dintre ele avand un nume propriu care le reflecta caracteristicile speciale. Daca piesa este diferita dar tipul de personaj este acelasi, atunci acelasi cap ar putea fi folosit pentru roluri diferite din piese diferite. Cateodata, pentru a se potrivi personajului mai indeaproape, sunt chiar repictate pentru a le da tonul pielii potrivit sau pentru a le schimba peruca in cazul papusilor folosite un rol dupa altul. De asemenea, exista un numar de capete specifice anumitor roluri, sunt cateva folosite pentru roluri de copii si multe altele care sunt atasate papusilor manuite de un singur papusar – tsume-ningyo – . Capetele sunt responsabilitatea “maestrului de capete” – kashira tanto -, care le pregateste si le repicteaza pentru fiecare punere in scena a unei piese. In plus, un alt aspect important al responsabilitatilor sale este faptul ca verifica extrem de atent sforile si  manetele care controleaza miscarile ochilor si ale gurii si, daca gaseste vreo problema, o repara cu cea mai mare rapiditate.

Va urma: Maine vom vorbi despre mecanismul capetelor papusilor, despre costumele lor si vom incheia cu unele mentiuni despre decorurile folosite in piese.

29
Jul

Teatrul Japonez – Bunraku Part 3

No Gravatar

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Astazi vom vorbi despre elementele scenei in Bunraku, despre cantaretul vocal si despre cantaretul la shamisen.

Scena muzicianului (Yuka)

Aceasta este scena auxiliara pe care gidayu-bushi este jucat. Se intinde in zona audientei, in zona din dreapta-fata a scaunelor. Pe aceasta scena auxiliara exista o platforma speciala care se invarte. Pe aceasta platforma cantaretul vocal si cel la shamisen isi fac aparitia si, atunci cand au terminat, scena se invarte permitandu-le acestora sa coboare in spatele scenei si urmatorilor artisti sa intre in scena.

(Image credit)

Partitiile (Tesuri) si Groapa (Funazoko)

Intre extrema scenei de sus si extrema scenei de jos exista trei partitii scenice, cunoscute ca “balustrade” (tesuri). Aria din spatele celei de a doua partitii este numita “groapa” (funazoko, tradus literal ca “fund de corabie”) si aici stau manipulatorii. Este cu o treapta mai jos decat scena principala. Cand papusile se misca picioarele lor se misca de-a lungul balustradelor, creand iluzia faptului ca ele intr-adevar merg pe jos. Cladirea (yatai) sau fundalul (kakiwari) sunt atasate partitiei cele mai indepartate de audienta.

(Image credit)

Perdeaua mica (Komaku) si camerele ascunse (Misuuchi)

Uitandu-te la scena din audienta partea dreapta este numita kamite (scena stanga), iar partea stanga este numita shimote (scena dreapta). Papusile isi fac aparitia si apoi iesirea prin perdelele mici si negre (komaku) si prin partea stanga, dar si prin cea dreapta a scenei. Camerele ascunse sunt exact desupra perdelelor mici, avand jaluzele de bambus instalate astfel incat audienta nu poate vedea inauntrul lor. In camera ascunsa de la scena stanga (dreapta audientei) se gasesc cantaretii vocali tineri si cantaretii shamisen cu experienta limitata. In partea opusa sunt membrii hayashi – orchestra – care canta la instrumente cum ar fi flautul, tobele obisnuite, tobele de mana si clopote si chiar induc atmosfera de pe scena creand sunete asemanatoare vantului, ploii sau sipotului unui rau.

(Image credit)

Cantaretul (Tayu)

Piesele Bunraku s-au dezvoltat prin cantatul gidayo-bushi, iar misiunea lor este de a afla in ce masura o papusa fara expresie facuta din lemn poate fi umpluta cu suflul vietii prin gidayu-bushi. Cantaretul (tayu) nu numai ca recita dialogul pentru toate personajele, dar de asemenea relateaza spectacolul scenic si explica fundalul in care evenimentele au loc. Piesele lungi au cam 90 de minute, iar numarul de personaje variaza de la foarte putine la 15. Cantaretul le da voce tuturor – tanar sau batran, femeie si barbat, razboinici si oameni simpli – in moduri diferite specifice fiecarui personaj. Aceasta nu este o treaba usoara. Mai mult, obiectivul sau suprem este sa exprima emotiile fiecarui personaj. Cineva care asculta pentru prima data un cantaret se poate simti coplesit de emotii exagerate. Dar aceasta este puterea unica de exprimare a gidayu-bushi – ofera audientei o impresie puternica despre personalitatea unui personaj. Chiar daca povestea este despre ceva ce a avut loc in timpuri indepartate, umanitatea si emotiile noastre sunt foarte detaliat portretizate,  astfel incat chiar si actorii tineri de astazi pot primi un raspuns extrem de pozitiv din partea audientei.

(Image credit)

Cantaretul la shamisen

Sunt trei tipuri de shamisen: futo-zao (“cu gatul gros”), chu-zao sau naka-zao (“cu gatul mediu”) si hoso-zao (“cu gatul subtire”). Asa cum ii spune si numele, shamisenul futo-zao este cel mai mare si cu timbrul cel mai jos dintre toate cele trei tipuri si de aceea este folosit in gidayu-bushi care necesita cantat din abdomenul inferior si produce un timbru foarte puternic. Spre deosebire de alte tipuri de acompaniament, shamisenul folosit in gidayu-bushi trebuie sa “cante dupa corzile inimii”. Asa cum cantaretul atunci cand recita pune mai multa importanta pe exprimarea sentimentelot povestii decat pe muzicalitate, asa si pentru cantaretul la shamisen este important sa isi umple melodia cu “inima” piesei si de asemenea sa il asiste pe cantaret in recitare. Dar chiar daca produce tonuri extrem de frumoase shamisenul futo-zao da nastere unui tip de muzica al carui sentiment este destul de diferit de joruri. Din acest motiv perfectiunea se atinge atunci cand cantaretul la shamisen devine unul si acelasi in spirit cu vocalul. Spre deosebire de recitare, care este exprimata prin cuvinte, shamisenul cere tehnici extrem de dificile pentru a exprima emotiile umane printr-o singura tonalitate. De aceea o persoana care se duce pentru prima data la teatru si asculta un maestru shamisen nu poate sa opreasca valul de emotii ce o cuprinde.

(Image credit)

Va urma pe acelasi subiect: Papusile din Bunraku.

28
Jul

Teatrul japonez – Bunraku Part 2

No Gravatar

restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Astazi continuam prezentarea istoriei Bunraku si eventual o si terminam. :)

Istoria Bunraku – continuare -

Prima punere in scena a “Dragoste-Sinucidere la Sonezaki” a cauzat un incident important. Unul dintre invataceii lui Gidayu, Toyotake Wakadayu, care avea o voce extrem de frumoasa si era foarte popular din cauza stilului sau minunat de a canta, a parasit Takemoto-za si si-a fondat propriul teatru, Toyotake-za, in acelasi district Dotonbori. El i-a luat ca asociati pe Tatsumatsu Hachirobei, papusarul sef de papusi feminine de la Takemoto-za, vestit a fi cel mai bun din lume in acest domeniu, si pe Ki no Kaion, scenaristul sef de la Toyotake-za, care se straduia atat de mult sa scrie frumos joruri si sa puna la punct diferite aspecte ale scenei incat in curand Toyotake-za a devenit un formidabil rival pentru Takemoto-za. Si din cauza ca cele doua teatre se luptau pentru prima pozitie, arta lor a devenit si mai populara, iar joruri cu papusi a intrat in era sa de aur, care este des numita “Era Chikuho” – chiku este un alt mod de a citi “take”, iar ho este un alt mod de a citi “toyo”. Dar gloria teatrului de papusi si-a atins varful in cei trei ani dintre 1745 si 1748. Cu ajutorul trioului Namiki Senryu, Miyoshi Shoraku si Takeda Izuma, teatrul Takemoto-za a produs in fiecare an cate una dintre piesele devenite clasice in teatrul Bunraku: Sugawara Denju Te-narai Kagami – “Secretul caligrafiei lui Sugawara” -, Yoshitsune Senbon-zakura – “Yoshitsune si cei 1000 de ciresi” – si Kanadehon Chishingura – “Trezoreria secretarilor loiali”. Chiar si astazi aceste piese sunt mai des puse in scena decat orice alte piese. Insa popularitatea teatrului de papusi a inceput sa scada in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, iar Takemoto-za si Toyotake-za au dat faliment. Mai tarziu, teatrul de papusi a continuat sa fie jucat in interiorul altarelor si templelor, precum si in “localurile” de divertisment – yose -. Gradat un numar de maestrii au aparut care au preluat arta mostenita de ei si au rafinat-o cu mari eforturi.

Se crede ca istoria “papusilor miscatoare” este destul de lunga in Japonia. Cel putin in perioada Heian (784-1185) exista un grup de artisti care calatoreau prin toata tara fiind cunoscuti ca “manipulatori de papusi”. Acesti artisti itineranti erau cunoscuti ca Kairaishi si Kugutsumawasi – amandoua denumirile insemnand “manipulator de papusi”. Pana in secolul al XIII-lea, acesti papusari calatori au devenit atasati de altare si temple si, devenind legati de joruri la sfarsitul secolului al XVI-lea, arta papusarilor nu mai era vazuta pe strazi, ci in localuri mici. La inceput, erau “localuri mici” doar cu numele, pentru ca papusarii intindeau perdele inalte pana la umeri, din spatele carora tineau papusile deasupra perdelelor in timp ce le manuiau. Joruri era pus in scena in aceeasi maniera. Papusile nu aveau picioare, dar aveau maini si brate care se puteau misca, putand astfel fi manipulate pentru a face miscari simple. Cam atunci cand s-a deschis Takemoto-za, papusile erau mici si erau manipulate de un singur papusar. Dar pe masura ce a trecut timpul au fost facute modificari, astfel incat pe la 1734 s-a pus la punct o metoda prin care trei papusari manuiau o singura papusa. Doi ani mai tarziu marimea papusilor a fost dublata, facandu-le apropiate de marimea folosta astazi – cam doua treimi din inaltimea unei persoane de inaltime medie. De asemenea se crede ca scena a fost modificata cam in acelasi timp pentru a acomoda trei manipulatori.

Dupa prabusirea teatrelor de papusi Takemoto-za si Toyotake-za, un mic local a fost deschis langa Podul Kozu din Osaka si in 1811 a fost inclus in interiorul altarului Inari. Proprietarul era un om numit Uemura Bunrakuken si in 1872, dupa ce a fost relocalizat la Matsushima, localul a devenit oficial cunoscut ca Bunraku-za.

Imediat dupa, in 1884, Hikoroku-za a fost fondat in interiorul altarului Inari, devenind rivalul lui Bunraku-za, care se mutase in aria Goryo din Osaka. Ca si in zilele bune ale erei Chikuho, teatrul de papusi a devenit foarte popular. Desi Hikoroku-za a fost inchis in 1893, Goryo Bunraku-za a prosperat ca reprezentantul principal al teatrului de papusi. Apoi, de la numele teatrului, arta a devenit cunoscuta sub numele de Bunraku. In 1909 titlurile teatrului Bunraku au fost transmise de la familia Uemura la industria de diverstisment Shochiku. Goryo-Bunraku-za a ars din temelii in 1926 si in 1930 un nou teatru Bunraku-za a fost construit langa Yotsubashi. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, dintre toate teatrele care trebuiau reconstruite dupa ce fusesera tranformate in cenusa in raidurile aeriene primul a fost Yotsubashi Bunraku-za. Aceasta s-a intamplat pentru ca se considera ca Bunraku nu este numai un produs faimos al Osakai, dar si o arta traditionala cu prestigiu mondial care trebuie pastrata. In 1955 guvernul a recunoscut arta Bunraku ca fiind o “Proprietate Culturala Importanta Intangibila” – juyo mukei bunkazai. In 1963 Bunraku s-a despartit de controlul Shochiku si a inceput sa functioneze sub auspiciul Asociatiei Bunraku. In 1966 primul Teatru National a fost construit in aria Miyake-zaka din Tokyo. Din acel moment piesele Bunraku din Tokyo erau planuite si regizate de Teatrul National. Politica de baza a Teatrului National de a pune in scena piese complexe a invitat interesul tineretului, ceea ce a fost crucial in dezvoltarea unei  noi audiente. Mai mult, datorita eforturilor Asociatiei Bunraku, a orasului si a prefecturii Osaka, precum si a Asociatiei Economice Kansai, s-a planuit a se construi un Teatru National de Bunraku in Osaka. Astfel, in 1984, Teatrul National de Bunraku a fost inaugurat. In istoria sa indelungata Bunraku a infruntat multe pericole care i-au amenintat existenta, dar de fiecare data a reusit sa depaseasca obstacolele cu ajutorul oamenilor care il iubeau.

“Casa de foc” a lui Kihachiro Kawamoto cu subtitrari in engleza:

httpv://youtube.com/watch?v=Np6w1yGQCZo&feature=related

httpv://youtube.com/watch?v=qdzfzHIilNA&feature=related

Va urma: Maine vom discuta despre scena din Bunraku si probabil despre cantaretul vocal si cel de la shamisen.

25
Jul

Teatrul japonez – Bunraku Part 1

No Gravatar

Azi incepem – in sfarsit – sa vorbim despre teatrul de papusi japonez, si anume teatrul Bunraku. Este o forma de teatru foarte cunoscuta, chiar si pe plan international, din cauza ca este ceva foarte specific Japoniei. Acest articol are o poveste foarte interesanta: l-am scris de doua ori si de doua ori a dat eroare scriptul de WordPress si mi l-a sters de tot. Sper ca a treia oara este ok si nu va mai trebui sa rescriu articolele pentru acest subiect.

Ce este Bunraku?

Bunraku este teatrul traditional de papusi al Japoniei, o arta de scena foarte complexa de care Japonia este foarte mandra. Bunraku a fost la inceput numele teatrului in care aceasta drama cu papusi se punea in scena, dar a devenit treptat numele artei in sine si astazi este numele oficial al teatrului cu papusi. Arta a inceput sa fie cunoscuta sub numele de Bunraku la sfarsitul erei Meiji (1868-1912); pana atunci, arta era cunoscuta sub numele de ayatsuri joruri shibaipiese jurori cu papusi – sau ningyo joruridrame narative cu papusi. Acum jurori este un tip de muzica shamisen si numele reflecta faptul ca piesele cu papusi erau jucate cu acompaniament joruri. Faima mondiala a Bunraku nu vine numai din calitatea extraordinara a tehnicilor artistice, dar si din complexitatea muzicii sale jurori si din natura unica a modului de manipulare a papusilor- fiecare papusa are trei papusari care o aduc la viata. In lume sunt multe tipuri de teatru cu papusi, dar toate pun in scena doar istorisiri simple cum ar fi mituri si legende. Nu mai exista nici o alta arta care are nevoie de o intreaga zi pentru a dezvalui lunga si serioasa sa drama. Mai mult, in cele mai multe dintre teatrele de papusi din lume se apeleaza la foarte multe siretlicuri pentru a ascunde de audienta faptul ca papusile sunt manuite. Sunt mai multe metode pentru a face asta: se suspenda papusa de sfori atasate de tavan, ca in cazul marionetelor, se baga o mana in papusa, miscand-o cu ajutorul degetelor, ca in cazul papusilor guignol; se fac umbre pe un ecran ca in cazul papusilor umbra wayang kulit. Dar in Bunraku manipulatorii papusilor se pot vedea cu ochiul liber de catre audienta. Aceste doua caracteristici, care fac Bunraku complet diferit de toate celelalte traditii de teatru cu papusi din lume, sunt probabil si motivul pentru care Bunraku este si cel mai dezvoltat teatru de papusi din lume.

Istoria Bunraku

Sa discutam mai intai despre istoria a ceea ce pot fi numiti cei doi stalpi de baza ai Bunraku: joruri si joruri gidayu-bushi, sau “cantat narativ joruri”. Gidayu-bushi, asa cum se poate deduce din numele sau, a fost infiintat de catre Takemoto Gidayu (1651-1724) si este o forma deosebita de muzica vocala. Din timpuri vechi in Japonia muzica vocala era impartia in doua categorii: utai sau “cantat” si katari sau “recitat”, “inganat”. Pe scurt, diferenta esentiala dintre ele este faptul ca utai are melodii, ritmuri si tempo clar conturate, in timp ce accentul in katari se pune pe explicarea firului narativ. Katari a luat modul de a recita de la heikyoku – recitarea Povestilor Heike cu acompaniament biwa – un instrument ce seamana cu o luta -, vazut ca stramosul artelor narative. Cand heikyoku era foarte popular, artistii au inceput sa foloseasca si alte surse in afara Povestilor Heike si, dintre ei, cei care au devenit cunoscuti ca artisti joruri au atras multa atentie. Nu se stie exact cand a luat nastere joruri, dar se crede ca s-a intamplat pe la mijlocul perioadei Muromachi – adica pe la sfarsitul secolului al XV-lea. Numele de joruri vine de la o poveste medievala numita “Povestea printesei Joruri si a celor douasprezece zeitati pazitoare”; pentru ca arta a devenit atat de populara, a inceput sa fie folosita pentru a recita si alte povesti, dar din cauza asocierii sale cu “Povestea printesei Joruri”, arta a capatat numele de joruri. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea sanshinul a fost adus in Japonia din Regatul Ryukyuan al Okinawa si a fost mai tarziu transformat in shamisen – un fel de banjo cu trei corzi – care a inceput sa fie folosit in reprezentatii – aceasta a cauzat joruri sa progreseze rapid din punct de vedere muzical. La sfarsitul secolului al XVI-lea muzica shamisen a fost folosita prima data in teatrul de papusi, cu marionete.

Initial arta joruri s-a dezvoltat in Japonia de Vest, mai ales in Kyoto, si imediat dupa aceea a fost dusa in Edo – vechiul nume al Tokyo, si pana la mijlocul secolului al XVII-lea, zeci de scoli de joruri gidayu-bushi, colorata expresia ce inchista stilul lui Takemoto Gidayu, care imprumutase tehnici de la diferite alte scoli, devenisera extrem de populare. In 1684 Takemoto Gidayu a fondat teatrul Takemoto-za in districtul Dotonbori din Osaka si s-a asociat cu faimosul scenarist Chikamatsu Monzaemon (1653-1724) ale carui piese le-a pus in general in scena. De la acel moment, toate celelalte scoli joruri care inflorisera au inceput sa se degradeze, astfel incat gidayu-bushi a inceput sa fie numit doar joruri. Piesele erau impartite in doua categorii: acelea despre clasele nobila si militara, numite jidai-monodrama istorica – si cele bazate pe viata oamenilor simpli, numite sewa-monodrama domestica. Chikamatsu Monzaemon si-a devotat energia pentru a portretiza cat mai realist si mai vivid situatiile in care se gaseau oamenii si in 1703 si-a publicat lucrarea cea mai faimoasa, Sonezaki Shinju - Dragoste-Sinucidere la Sonezaki. Cea mai cunoscuta dintre dramele sale domestice, nu este importanta numai din punct de vedere istoric, ci si din punctul de vedere al excelentului continut literar.

Bunraku (da, aceea este DOAR o papusa):

httpv://youtube.com/watch?v=odURBMon2rY&feature=related

Va urma pe acelasi subiect: Maine vom continua prezentarea istoriei Bunraku.

Urmatoarele articole din aceasta serie le gasiti aici.














Noi vorbim despre











Add to Technorati Favorites