Tag Archive for 'kyogen'

Next Entries »
21
Jun

Teatrul japonez – Noh si Kyogen Part 4

By dalethion 0 Comments
Categories: cultura
No Gravatar

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

Mastile din Noh

Mastile Noh, numite omote – fata -, sunt foarte importante si sunt simbolice pentru Noh ca drama cu masti. In documente din perioada Momoyama sunt descrise aproximativ 60 de tipuri de masti, dintre care majoritatea sunt folosite chiar si astazi. Majoritatea, insa nu toate, rolurilor shite cer folosirea unei masti, dar in principiu rolurile kokata – actori copii – si rolurile oamenilor vii sunt jucate fara masca. Acest tip de actorie se numeste hita-men – cu fata descoperita -, iar actorul joaca fara expresie, ca si cum fata sa a devenit o masca. In limite stabilite, sunt anumite masti pentru fiecare tip de personaj. Actorul care joaca rolul shite alege masca cea mai potrivita bazandu-se pe ideea sa in legatura cu rolul si cu planul sau.

Mastile sunt sculptate intr-un anume mod, astfel incat realul si abstractul sunt imbinate in mod ingenios pentru a rezulta intr-o frumusete a formei si mari eforturi sunt depuse pentru a face masti care sa se potriveasca perfect unui anumit rol. In functie de miscarile actorului, mastile pot reprezenta anumite stari pe scena.

-> Mastile Okina

sunt: Hakushiki-jo, Nikushiki-jo, Kokushiki-jo, Chichi-no-jo, Enmei Kaja.

Aceste masti erau folosite de trupele Sarugaku cand jucau Okina Sarugaku, inainte ca Noh sa ajunga la forma sa finala. Pentru ca erau folosite in ritualuri sacre de rugaciune, mai sunt inca si astazi altare care au masti ca obiecte venerate. Fiecare dintre aceste masti pare ca rade, si toate in afara de Enmei Kaja reprezinta un zeu batran si au caracteristici specifice, cum ar fi falca separata, forma ochilor si a sprancenelor. Folosite in piesa Okina, Hakushiki-jo si Nikushiki-jo sunt de obicei folosite pentru rolul principal din Okina, in timp ce Kokushiki-jo este folosita de actorul Kyogen pentru rolul lui Sanbaso; mastile Chichi-no-jo si Enmei Kaja sunt cateodata folosite in roluri speciale.

Mastile in ordinea precizata mai sus:

enmei kaja

(Image credit 1, 2, 3, 4 & 5)

-> Masti de batran

sunt: Ko-jo, Akobu-jo, Asakura-jo, Sanko-jo, Warai-jo, Shiwa-jo, Mai-jo, Ishio-jo, Oaku-jo, Hanakobo Aku-jo, Washikobu-jo, Myoga Aku-jo, Omoni Aku-jo, Beshimi Aku-jo, etc.

Mastile de om batran au evident caracteristicile oamenilor foarte batrani si exista multe tipuri de astfel de masti, unele cu par implantat, altele cu barbi sau dinti deosebiti. Dintre ele, masca Ko-jo este cea mai rafinata si este des folosita cand un zeu ia forma umana, cum ar fi in piesa “Pinii gemeni”. Masca Sanko-jo este folosita cand fantoma unui erou cazut ia forma unui pescar batran, taietor de lemne sau a unui satean. Masca Ishio-jo, ai carei ochi sunt foarte speciali, este des folosita pentru un batran sau spiritul unei plante sau copac care danseaza elegant, Caracteristica speciala a Aku-jo este puterea mistica pe care o emana.

Ko-jo, Sanko-jo, Ishio-jo si Aku-jo, in ordinea precizata:

(Image credit 1, 2, 3 & 4)

-> Masti de zeitati

sunt: Ko-tobide, O-tobide, Saru-tobide, Ko-beshimi, O-beshimi, Saru-beshimi, Kumasaka, Chorei-beshimi, Kurohige, Shikami, Shishi-guchi, Yakan, Tenjin, Fudo, etc.

Mastile zeitatilor exprima salbaticia si puterea pura a fiintelor supranaturale, si sunt separate in doua grupuri: cu gura deschisa si cu gura inchisa. Masca Ko-tobide este folosita pentru spiritele animalelor, cum ar fi spiritul unei vulpi care este foarte precaut – ochii larg deschisi ai mastii ii dau si numele – tobide inseamna ochi holbati. Mastile cu o gura mare tinuta inchisa ca si O-beshimi sunt folosite pentru a intruchipa goblini. Shishi-guchi, cu falcile sale, este folosita pentru fiare supranaturale cu ar fi leii din piesa “Leii podului de piatra” si are ochi pictati cu aur. De fapt, una dintre caracteristicile aparte a tuturor mastilor de acest tip este faptul ca au ochii aurii.

Ko-tobide, O-beshimi si Shishi-guchi, in ordinea precizata:

(Image credit 1, 2 & 3)

-> Masti care intrupeaza barbati

sunt: Chujo, Imawaka, Juroku, Atsumori, Heita, Yorimasa, Shojo, Jido, Doji, Kasshiki, Ayakashi, Taka, Awa otoko, Kagekiyo, Yoroboshi, Semimaru, Kantan otoko, Shunkan, etc.

Numarul mastilor care intruchipeaza barbati este foarte mare pentru ca sunt folosite pentru orice personaj masculin care nu este un barbat in varsta; astfel, sunt impartite in functie de personaj si de varsta. Sunt de asemenea si masti speciale care sunt specifice unui singur rol. Masca Kantan otoko este folosita pentru un barbat tanar numit Rosei (Lu-Sheng), shite-ul din “Perna lui Han-tan”, care este ingrijorat in ceea ce priveste sensul vietii; este de asemenea folosita de un zeu tanar care danseaza energic, ca si zeul din a doua parte a “Pinilor gemeni”. Masca Heita este folosita pentru fantoma unui luptator obsedat, ca in “Yashima”. Masca Doji este folosita pentru rolul tanarului frumos si misterios si este caracterizata de suvitele de pe frunte, de ochii, sprancenele si chiar pistruii sai. Sunt de asemenea si masti pentru personaje oarbe (Kagekiyo, Yoroboshi, Semimaru), care au gauri foarte mici in locul ochilor care privesc in jos.

Kantan otoko, Heita, Doji si Kagekiyo in ordinea mentionata:

(Image credit 1, 2, 3 & 4)

Va urma sa terminam discutia despre mastile Noh, si apoi sa vorbim de cele din Kyogen.

20
Jun

Teatrul japonez – Noh si Kyogen Part 3

By dalethion 0 Comments
Categories: cultura
No Gravatar

Astazi vom discuta despre particularitatile scenei pentru Noh si Kyogen, precum si despre tipurile de actori si intrumente intalnite in acest teatru. Restul articolelor din aceasta serie le puteti gasi aici.

Scena Noh si Kyogen

Noh si Kyogen sunt amandoua jucate pe un tip special de scena denumita simplu “scena Noh”.

Aratand ca un altar sau ca o cladire a unui templu, scena are 3 laturi deschise in jurul unei scene principale – hon butai – care are aproximativ 5.5 metri pe fiecare parte. Patru stalpi sustin acoperisul de deasupra scenei principale, fiecare avand un nume special. Dintre ele, “stalpul aparitiilor” – metsuke-bashira - are un rol important in ajutarea actorului sa se pozitioneze corect pe scena. Peretele din spatele scenei se numeste “placa oglinda” – kagami ita – si pe el este pictat un pin batran. Exista si zona de deasupra scenei – ato-za -, unde muzicienii si asistentii de scena stau. “Locul corului” – jiutai-za – este locul in care membrii corului stau in doua randuri cu fata la scena principala. “Podul” – hashi-gakari – este metoda de intrare si de iesire a personajelor; de asemenea are un rol important ca parte a spatiului in care se joaca scena, iar la capatul opus scenei, perdeaua specifica viu colorata – agemaku – este ridicata si coborata. Camera verde, sau “camera oglinzilor” – kagami no ma – este un spatiu important, pentru ca acolo actorii, cand sunt complet imbracati, se uita intr-o oglinda concentrandu-se asupra rolului lor – acolo isi pun masca si isi asteapta intrarea pe scena. In fata “podului” sunt plantati trei pini mici, la distante egale. Pentru ca podeaua sa fie potrivita pentru mersul numit “pasul alunecator” al actorilor Noh si pentru dansul dramatic, ea este construita din placi groase de hinoki care sunt slefuite sa fie cat mai fine. Nu exista nici un fel de echipament pentru scena si nu exista nici o cortina care sa separe scena de audienta.

(Image credit 1, 2 & 3)

Rolurile actorilor

Sunt patru tipuri de actori care dau viata rolurilor din Noh si Kyogen: shite - actorul principal -, waki - actorul secund -, kayashi - muzicienii – si kyogen - actorii de Kyogen -.

Actorul shite are diferite roluri – joaca rolul personajului principal – shite -, sau personajul secundar – tsure - sau chiar rol de copil – kokata -; asista corul – jiutai - sau este asistent de scena – koken -, aranjand costumul personajului principal. Tipul de caracter jucat depinde de piesa care este pusa in scena, dar majoritatea caracterelor sunt spirite ale oamenilor, dar si plante, copaci, demoni, zei si fiinte supranaturale. In principiu, exista o masca Noh pentru fiecare tip de rol.

Actorul waki il sustine pe actorul principal, si are rolurile numite waki si waki-tsure. Depinzand de piesa, ei pot fi preoti Shinto, calugari budisti, sau samurai, dar sunt intotdeauan roluri de oameni vii. Waki nu poarta masca.

Sunt patru tipuri de muzicieni in Noh, si cateodata in Kyogen – dar rar -: cantaretul la flaut, cantaretul la toba de umar, cantaretul la toba de sold si cantaretul la toba.

Actorul kyogen detine rolul de comediant, evident. Intr-o piesa Noh, insa, un actor ai-kyogen – actor kyogen care joaca in timpul pauzei – apare dupa ce shite din Actul 1 a iesit din scena, si spune povestea waki a piesei, in mare detaliu. Intr-o piesa Kyogen, rolul principal este numit shite, iar rolul secund este numit ado.

Instrumentele din Noh si Kyogen

Instruumentele folosite in Noh si Kyogen sunt: un flaut – fue - si trei instrumente de percutie – o toba de umar (ko-tsuzumi), o toba de sold (o-tsuzumi) si o toba normala (taiko). Impreuna sunt numite “datatoarele de ritm“.

Flautul este cunoscut si ca no-kan – flaut de Noh – si este singurul dintre instrumente care poate crea o melodie. Este facut din bambus, are 7 gauri si este partial invelit cu bucati de rattan ca sa il intareasca. Este in special folosit in sectiuni in care shite danseaza.

Toba de umar are partea principala din lemn de cires cu doua capete – din piele de cal intinsa pe o rama de fier – atasate cu ajutorul unei funii de bumbac care este folosita si pentru a controla sunetul. In timpul unei piese, muzicianul sufla des pe capete, pentru ca trebuie pastrata o anumit umiditate, iar capetele nu au voie sa fie uscate.

Toba de sold este versiunea mai mare a tobei de umar, iar capetele sale sunt uscate deasupra unui foc de carbuni chiar inainte de inceperea piesei; cum funia sa este foarte intinsa, scoate un sunet mai profund decat toba de umar.

Toba obisnuita este de asemenea folosita in anumite piese. Corpul sau este din ulm zelkova, iar capetele sale sunt din piele de cal intinsa pe cadre de fier si legate cu o franghie de bumbac. Se canta la ea prin lovirea cu doua bete de lemn hinoki – bachi -. Aceasta toba este des folosita in povesti in care shite este spiritul unei fiinte non-umane, mai ales in Actul 2, dirijand actiunea.

Cum trei dintre cele patru instrumente sunt de percutie, este usor de intrevazut ca principala carateristica a muzicii Noh este ca este construita pe modele ritmice precise. Toti cantaretii la toba pot produce diferite sunete schimband puterea cu care este lovita toba; de asemenea ei scot sunete specifice denumite kake-goe, care ii ajuta sa pastreze ritmul.

Fluier, toba de umar, toba de sold, toba normala, in ordinea precizata:

(Image credit 1, 2, 3 & 4)

Orchestra: (Image credit)

Va urma: Maine vom discuta despre mastile din Noh si Kyogen.

19
Jun

Teatrul japonez – Noh si Kyogen Part 2

By dalethion 0 Comments
Categories: cultura
No Gravatar

Astazi continuam cu istoria acestor forme de teatru, istorie bogata si foarte interesanta – cel putin pentru mine :) -. Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

-> Secolele 15-16

Dupa moartea lui Zeami, cei care i-au urmat i-au inclus pe nepotul sau On’ami (?-1467) si pe ginerele sau, Konparu Zenchiku (1405-1470?).

On’ami se pare ca l-a depasit pe Zeami in tehnica si ca a primit sustinerea shogunilor Ashikaga Yoshinori (1394-1441) si Yoshimasa (1436-1490) si a impartit lumea Noh cu Zenchiku, care era scriitor si teoretician.

On’ami si Zenchiku au murit in timpul Rebeliunii Onin (1468-1478 ) care a slabit puterea shogunatului si a cauzat declinul multor temple si altare, toate acestea avand un impact puternic asupra Noh. In aceste timpuri grele, fiul lui On’ami, Kanze Nobumitso (1435-1516) si fiul sau, Kanze Nagatoshi (1488-1541), impreuna cu nepotul lui Zenchiku, Zenpo (1454-1520) au creat piese Noh multi-fatetate care erau bogate din punct de vedere vizual si care aveau multe personaje, descoperind o scapare din problemele lor si castigand sustinerea publicului.

In acelasi timp, Kyogen a capatat un caracter improvizational, fara scenarii bine stabilite, ci doar rezumate ale povestii. Insa, prin impunerea caracterelor puternice ale celor care au trait in acea perioada nelinistita, Kyogen a capatat multe dintre evenimentele familiare astazi, si arta a avansat prin afirmarea actorilor sai.

-> Secolul 16

Perioada revoltei civile a fost incheiata de Oda Nobunaga (1534-1582), care era prietenos fata de arta Noh. I-a succedat Toyotomi Hideyoshi (1537-1598 ) care era un entuziast al Noh. Hideyoshi a fost instruit de un membru al trupei Konparu si a stabilit un sistem pentru a pastra si ajuta cele 4 trupe Yamato Sarugaku, si a inclus toate trupele din tara in aceste patru mari trupe. In plus, robele folosite in Noh au devenit mai somptuoase sub influenta splendorii minunate a culturii Momoyama, iar forma finala a scenei a fost stabilita – de fapt, formele majoritatii mastilor folosite in Noh astazi au aparut in acea perioada.

De asemenea in Kyogen mari scoli bazate pe linia de sange s-au format si aspectul flexibil, care permitea improvizarea, a disparut.

-> Secolele 17-19

Shogunatul Tokugawa a continuat sistemul instituit de Hideyoshi – cele patru trupe Yamato Sarugaku erau sub comanda directa a guvernamantului si o structura pentru conservarea Noh a fost infiintata. La inceputul perioadei Edo (Tokugawa) – 1603-1868 – infiintarea scolii Kita a fost permisa si cele patru trupe si o scoala erau responsabile de toate manifestarile artistice de la ceremoniile shogunatului. Diferiti lorzi feudali au urmat exemplul shogunului si au angajat actori in cele patru trupe si o scoala, iar Noh a devenit manifestarea artistica exclusiva a samurailor.

Desi shogunii si lorzii era protectori ai artei, erau de asemenea si foarte severi in control, cateodata dand decrete care cereau actorilor sa ii instruiasca si pe ei in aceasta arta si sa le transmita traditiile. Ca rezultat, Noh a devenit treptat mai solemn si timpul alocat unei piese a crescut semnificativ; Noh s-a transformat intr-o arta serioasa care cerea energie spirituala si fizica foarte mare.

Ca si Noh, Kyogen a primit o forma fixa. La inceputul perioadei Edo, scolile Sagi, Okura si Izumi au inflorit, absorbindu-le pe celelalte;astfel era “celor trei scoli ale Kyogenului” a inceput. Cele trei scoli se influentau una pe cealalta constant, si arta Kyogen mostenita a fost rafinata si noi scenerii au fost scrise.

Publicul a avut foarte putine ocazii sa vada Noh. Cuvintele cantecelor din piesele Noh devenisera cunoscute la sfarsitul perioadei Muromachi, dar in perioada Edo un numar de carti de cantece au fost publicate, fiind foarte populare in toata tara. Mai mult, scenariile Kyogen erau de asemenea publicate catre sfarsitul perioadei Edo ca texte. In acest fel, interese latente in Noh si Kyogen au fost trezite, crescand atat de mult incat piesele pentru public (machiiri no) si piesele inchiriate (kanjin no) erau jucate si in camere ale castelului Edo.

-> Secolele 19-21

Din cauza restaurarii Meiji (1868 ) lumea Noh si Kyogen a fost in mare pericol. Pierzandu-si protectorii, multi actori Noh au renunatat la meseria lor si multe dintre micile scoli s-au desfiintat.

Treptat, programe straine de pastrare a artelor au influentat noul guvernamant si prin protectia si sustinerea Agentiei Impriale, a diferitilor oameni si grupuri financiare, teatrul Noh a fost readus la viata. Cand Noh si Kyogen au devenit Nogaku, un nou tip de teatru profesionist Noh s-a nascut, in care audienta si scena unica Noh erau gazduite sub acelasi acoperis. In era Taisho (1912-1926) si prima parte a erei Showa (1926-1989), Noh a avut epoca sa de aur – mai multi actori mari au aparut, a inceput sa fie studiat si cercetat, iar popularitatea sa a crescut intre oameni de toate varstele si din toate clasele sociale.

Va urma: Maine vom vorbi despre scena Noh si despre tipurile de roluri pe care le pot interpreta actorii Noh – si instrumentele muzicale folosite de ei, cred, daca nu ma intind prea mult -.

(Image credit 1, 2, 3 & 4)

18
Jun

Teatrul japonez – Noh si Kyogen Part 1

By dalethion 0 Comments
Categories: cultura
No Gravatar

In sfarsit am revenit la subiectul nostru anterior, teatrul japonez. Am terminat de vorbit cat de cat despre Kabuki, acum a venit randul Noh si Kyogen, pe care le vom discuta impreuna, pentru ca au evoluat impreuna, iar Kyogen este rezultatul Noh.

Ce sunt Noh si Kyogen?

Aceste arte traditionale ale Japoniei s-au dezvoltat impreuna in secolul al XIV-lea in timpul perioadei Muromachi (1333-1573). Astazi, sunt considerate a fi reunite sub numele de Nogaku.

Noh este un fel de drama simbolista insufletita de efecte artistice gratioase si elegante care sunt exprimata de cuvantul yugen – frumusete eleganta, rafinata si gratioasa -. Subiectele acestor drame sunt luate din istorie si din literatura clasica si sunt structurate pe cantec si dans. Cea mai importanta caracteristica este faptul ca actorul principal joaca purtand o masca extrem de frumoasa. Temele Noh sunt mai legate de destinul uman decat de evenimente, dezvoltandu-se intr-o arta foarte stlizata si complexa care are loc pe o scena foarte simpla. Piesa cunoscuta ca “Fantana-Leagan “ este cea mai buna pentru a exemplifica lumea dramatica Noh. Cand audienta experimenteaza teatru Noh, sentimentul pe care acesta il creaza publicului este foarte diferit de ceea ce ofera celelalte forme de teatru.

Kyogen este un fel de drama vorbita, care se bazeaza pe ras si comedie. Spre deosebire de Noh, Kyogen are subiecte inspirate din viata de zi cu zi a oamenilor simpli sau din povesti folclorice si potretizeaza in mod realist trasaturile omului comun. Aceasta arta dinamica – al carei caracter principal obisnuit este un servitor pe nume Taro Kaja – evoca un umor fin si popular intre oameni.

Noh si Kyogen au fost interpretate, de la inceput, pe acelasi tip de scena. Noh, prin cautarea de frumusete simbolica ideala, dar si Kyogen, prin umorul sau realist, portretizeaza adevarata esenta a naturii umane, si ne-au fost transmise avand roluri complementare.

In timpurile moderne, Noh si Kyogen au fost foarte apreciate in jurul lumii pentru valoarea artistica deosebita.

Istoria Noh si Kyogen

-> Secolele 8-14

Pana in perioada Edo – inceputul secolului al XVII-lea -, arta Noh era cunoscuta ca Sarugaku no No, sau doar Sarugaku. Numele de Sarugaku vine de la cuvantul Sangaku, numele colectiv al unor arte aduse in Japonia din China. Sangaku includea multe tipuri de arte, de la acrobatii la cantec si dans si la magie. Treptat, artele de comedie au devenit atractia principala si pronuntarea cuvantului a devenit din Sangaku Sarukagu, care era scris fie ca “distractia maimutelor” sau ca “distractie vorbita”. Din documente din acel timp putem observa ca Sarugaku era foarte popular si era foarte des intalnit la festivaluri. In final, Sarugaku jucat de oameni simpli a devenit cea mai intalnita forma a acestei arte.

In acelasi timp, artele Dengaku, care au evoluat din traditiile si rugaciunile comunitatilor agriculturale si Shushi, care erau maestrii in incantatie derivata din ritualurile ezoterice budiste ale marilor temple, erau foarte populare si aveau o mare influenta. In aceasta perioada, artistii Dengaku aveau sustinerea nobililor de rang inalt si deci erau inaintea actorilor Sarugaku, dezvoltandu-si arta in cea mai mare parte tot in forma dramatica. Insa in mijlocul perioadei Kamakura (1185-1333) trupele Sarugaku se formau sub patronajul altarelor si templelor; aceste trupe luau parte la diferite activitati, folosind districtul Kinki ca baza, si de asemeanea au inceput sa joace Okina Sarugaku (forma originala a Okina moderna), care derivase din ritualuri populare religioase.

-> Secolul 14

In prima parte a secolului al XIV-lea, cand trupele Dengaku si Sarugaku se razboiau pentru a castiga popularitate, Kan’ami (1333-1384) s-a nascut. El va deveni mai tarziu primul sef al trupei Yuzaki (Kanza), una dintre cele patru mari trupe Yamato Sarugaku (devenind mai tarziu scolile Kanze, Hosho, Konparu si Kongo) care erau sub managementul templului Nara cunoscut ca Kofukuji.

Kan’ami, care castigase aprecierea maselor datorita talentelor sale actoricesti, a adaugat punctele forte a Omi Sarugaku si dansul si cantatul din Dengaku si le-a directionat catre o tehnica eleganta si rafinata; in acelasi timp, el a adaugat si ritmurile interesante ale unei arte populare numit kusemai, si a avut mare succes cu dramele muzicale create de el.

Fiul sau, Zeami (1363?-1443?) care l-a mostenit pe tatal sau, a definitivat teatralitatea Noh asa cum o stim noi astazi. Cand Zeami avea aproximativ 12 ani, el a jucat Noh in Kyoto cu tatal sau, Kan’ami si a fost vazut de shogunul Ashikaga no Yoshimitsu. Din acel moment, tatal si fiul au intrat in gratiile lui Yoshimitsu, iar Sarugaku a putut sa ocupe o pozitie egala cu cea a Dengaku.

Zeami a raspuns rapid preferintelor audientei, a preluat cele mai bune elemente ale actorilor trecuti, dar si din prezent, si a slefuit in continuare arta mostenita de la tatal sau intr-o manifestare artistica de cantat si dansat care era bazata pe idealul elegantei tacute – yugen -. Zeami era scriitor, regizor, actor si teoretician; era un geniu rar care a lasat in urma foarte multe opere, printre care si tratatul sau estetic cunoscut ca “Transmisia florii si a stilului” – Fushi Kaden -, o opera devotata metodologiei a ceea ce el numea floare – hana -, sau perfectionarea artei scenice. Mai tarziu, s-a dezvoltata pe fundatia construita de Zeami. Forma originala a Sarugaku avea o latura umoristica, careia i se adaugau elemente satirice ca raspuns conditiilor sociale schimbatoare din acea vreme. Aceasta a avut ca rezultat nasterea Kyogen. Din scrierile lui Zeami, putem observa ca Noh si Kyogen se jucau alternativ si ca Kyogen a devenit o arta a rasului, iar interdictiile actorilor Kyogen se relaxasera, astfel incat actorii Kyogen si Noh faceau schimb de experienta si sfaturi.

Va urma: Maine vom continua sa vorbim despre istoria acestor arte teatrale.

Exemplu de teatru noh:

httpv://www.youtube.com/watch?v=-jd9XJeb-PY&feature=related

Urmatoarele articole din aceasta serie le gasiti aici.

07
Jun

Teatrul japonez Part 1

By dalethion 2 Comments
Categories: cultura
No Gravatar

Azi, lasand de o parte pentru scurt timp mitologia asiatica, vom vorbi despre teatrul japonez, care este arta la cel mai inalt nivel si necesita o multitudine de talente. Sa devii actor de teatru nu e lucru usor la ei, si sunt rasplatiti cu mult respect din partea compatriotilor si -am inteles- cu salarii destul de maricele.

Incepem cu kabuki, cea mai populara forma de teatru japoneza (sunt 4 in total, excluzand cele moderne sau netraditionaliste; eu ma voi ocupa doar de cele traditionale, pentru ca se pare ca ele au cel mai mult succes chiar si in ziua de azi).

Denumirea

Cuvantul kabuki vine din verbul kabuku care insemna sa te inclini intr-o anumita directie – verbul nu mai este folosit -. Metaforic, inseamna sa fii in comportament sau viata de zi cu zi, diferit de ceilalti, atragandu-le si atentia. Expresia kabukimono era folosita la sfarsitul secolului al XVI-lea pentru a denumi gasti urbane de tineri excentrici, care se imbracau neobisnuit si aveau tunsori iesite din comun. Apoi, performantele pe scena ale jucausei Okuni si a trupei sale de dansatori la inceputul secolului al XVII-lea au inceput sa fie denumte “Okuni Kabuki“. Mai tarziu, ideogramele folosite pentru a reprezenta cuvantului Kabuki s-au schimbat. A fost impartit in 3 concepte: KA (muzica), BU (dans), KI (actorie).

Istoric

Inceputul kabuki dateaza de la sfarsitul secolului al XVI-lea, cu o evolutie bogata si continua, si a fost acum perfectionat pana la stadiul de rafinament clasic. Desi nu mai este la fel de popular cum a fost o data, teatrul kabuki atrage audiente foarte mari chiar si acum.

In timpul perioadei Edo – in timpul careia mare parte din dezvoltarea kabuki a avut loc -, diferentele intre clasa luptatorilor si cea a oamenilor simpli erau mult mai bine trasate si respectate decat in orice alta perioada din istoria Japoniei. Arta kabuki a fost cultivata mai ales de comerciantii acelor vremuri. Ei devenisera foarte puternici din punct de vedere economic, dar trebuiau sa ramana inferiori din punct de vedere social pentru ca apartineau clasei oamenilor simpli. Pentru ei kabuki a fost poate cel mai eficace mod de a isi exprima emotiile in conditiile societatii de atunci. Astfel, temele fundamentale ale pieselor kabuki sunt conflictele intre umanitate si sistemul feudal. Datorita apropierii de umanitate aceasta arta a castigat dragostea publicului.

O caracteristica unica a artei kabuki si probabil cea mai importanta pentru a pastra spiritul neobisnuit al kabuki, este faptul ca nu are actrite. Toate rolurile feminine sunt jucate de barbati cunoscuti ca onnagata. Actorii din dramele kabuki de la inceputul artei erau in general femei, dar o data cu cresterea popularitatii kabuki, multe actrite incepusera sa atraga atentia barbatilor din public. Autoritatile au hotarat ca aceasta ar fi dus la “o demoralizare grava a publicului” si in 1629 femeilor li s-a interzis sa mai apara in piese de teatru.

Insa deoarece kabuki era o forma de arta acceptata deja acceptata de public, barbatii au preluat-o imediat si au continuat sa joace in piese pana in prezent. Interdictia asupra actritelor a durat aproximativ 250 de ani. Intre timp, arta onnagata a fost perfectionata. In conluzie, actritele nu au mai fost acceptate de public in kabuki cand s-a ridicat interdictia. In plus, onnagata devenise o arta apartinand kabuki si daca se desprindea, atunci calitatea traditionala a kabuki se putea pierde pentru totdeauna.

O alta caracteristica importanta a kabuki este faptul ca este un teatru “inclusiv si acumulativ”. Nascut la sfarsitul secolului al XVI-lea, kabuki a incorporat parti din toate formele anterioare ale teatrului japonez. Printre artele traditionale din care kabuki a preluat tehnici de scena si repertoriu sunt drama noh si teatrul kyogen – sau interludiul comic dintre piesele noh -. Astazi, numarul japonezilor care stiu sa aprecieze noh este mai mic decat cei care apreciaza kabuki, dar piesele kabuki derivate din piese noh sunt cele mai populare printre iubitorii kabuki.

Kabuki a imprumutat cate ceva si din teatrul de marionete, denumit bunraku. Dezvoltarea bunraku s-a facut cam in acelasi timp cu aparitia kabuki. In kabuki, cea mai mare importanta o are actorul, si nu valoarea literara a piesei. La inceputul secolului al XVII-lea, unii dintre marii scriitori, incluzandu-l pe Monzaemon Chikamatsu – care va aparea intr-un articol viitor -, de multe ori numit “Shakespeare al Japoniei”, au parasit kabuki si si-au indreptat atentia catre teatrul de marionete in care geniul lor cretor nu era restrictionat. Ca rezultat, a fost o perioada in care bunraku era mai popular decat kabuki. Pentru a face fata competitiei, kabuki a adaptat toate piesele bunraku. Astfel, mai mult de jumatate dintre piesele traditionale kabuki sunt de origine bunraku. Un exemplu final care demonstreaza caracterul inclusiv al kabuki a venit la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand a aparut in arta realismul literar.

Pana la aparitia kabuki, japonezii nu mai vazusera teatru atat de colorat, incitant si in general, extraordinar :) .

(Image credit 1,2,3 & 4)

Va urma

  • repertoriul kabuki;
  • actori;
  • stilul pieselor.

Toate articolele din aceasta serie le gasiti aici.

Next Entries »










Noi vorbim despre











Add to Technorati Favorites