Pauza de Cafea Blog

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Sa ne continuam povestea….

De la rau la mai rau nu e decat un pas si tigrul care a gustat sange devine periculos. Orbit si infatuat cu dragostea sa excesiva, Gompachi a continuat sa omoare si sa jefuiasca astfel incat, daca aspectul sau exterior era minunat, inima dinauntrul sau era aceea a unui diavol hidos. Intr-un final prietenul sau Chobei nu a mai putut sa il priveasca si l-a alungat din casa sa; si, pentru ca mai devreme sau mai tarziu, virtutea si viciile isi primesc rasplata, crimele lui Gompachi au inceput sa devina observabile si Guvernul l-a prins in flagrant si l-a arestat dupa ce a pus spioni sa il urmareasca. Faptele sale diabolice au fost complet dovedite si a fost carat catre locul de executie de la Suzugamori, “Luminisul clopotului”, fiind decapitat in dezonoare ca orice taran obisnuit.

Suzugamori

(Image credit)

Cand a aflat ca Gompachi este mort, afectiunea veche a lui Chobei pentru tanar s-a reintors si, fiind un om bland si pios, s-a dus si i-a cerut corpul si capul, ingropoandu-l la Meguro, in curtea templului Boronji.

Meguro

(Image credit)

Cand Komurasaki i-a auzit pe oamenii din Yoshiwara barfind despre moartea iubitului sau jalea ei nu a cunoscut limite, asa ca a fugit in secret de la “Cele trei coaste ale marii”, ajungand la Meguro si aruncandu-se pe noul  mormant. S-a rugat mult timp si a plans amara deasupra mormantului celui pe care, cu toata defectele sale, ea il iubise atat de mult si, scotand un pumnal din brau, si l-a infipt in piept si a murit. Preotii de la templu, cand au vazut ce se intamplase, s-au mirat foarte tare si au fost uimiti de loialitatea iubitoare a acestei frumoase fete. Fiindu-le mila de ea, au pus-o langa Gompachi in acelasi mormant si peste mormant au pus o piatra care dainuie pana in ziua de azi, cu inscriptia: “Mormantul lui Shiyoku”. Si oamenii din Yedo inca viziteaza locul si inca preamaresc frumusetea lui Gompachi si piosenia filiala si fidelitatea lui Komurasaki.

Aceasta a fost povestea. Ca sa mai dau cateva detalii, in Japonia -trecuta- nu era o rusine sa ajungi prostituata daca faceai asta pentru parintii tai. Dimpotriva, era privit ca sacrificiul suprem. Casele care aveau o prostituata educata si de rang nobil se mandreau si o slaveau si tratau pe aceasta cu respectul cuvenit. O astfel de femeie era considerata neprihanita din punct de vedere moral, iar majoritatea fetelor prostituate erau in acea situatie pentru ca nu aveau de ales decat sa accepte sa fie vandute de parintii lor pentru a ii putea sustine pe acestia. O  consecinta directa a acestor lucruri era faptul ca barbatii care veneau pentru a apela la serviciile prostituatelor erau rugati sa isi lase armele si cureaua la usa, nu neaparat pentru a evita o lupta, ci pentru a nu da acestor fete nefericite ocazia de a se sinucide.

Acum o sa va povestesc despre cartierul de prostituate mentionat in aceasta poveste, Yoshiwara, pentru ca este un motiv recurent in vechile povesti ale Japoniei.

La sfarsitul secolului al XVI-lea curtezanele din Yedo traiau in 3 locuri diferite: acestea erau strada numita Koji-machi, in care stateau femeile care veneau din Kyoto; strada Kamakura si un loc de langa marele pod, in care traiau femeile din Suruga. In afara de acestea, mai tarziu au venit femei din Fushimi si din Nara, care stateau prin diferite parti ale orasului. Aceasta se pare ca l-a scandalizat pe un anumit reformator, Shoji Jinyemon, care, in anul 1612, a adresat un memoriu catre Guvern, prin care a cerut ca femeile care traiesc imprastiate prin oras sa fie adunate intr-un asa numit “Cartier al florilor”. Petitia sa a fost aprobata in 1617, el alegand un loc numit Fukiyacho care, din cauza cantitatii mari de pipirig care crestea acolo, era denumit Yoshi-Wara sau “Luminisul pipirigului”, un nume care in zilele noastre, prin schimbarea unui caracter din cuvantul yoshi se traduce “luminisul norocos”. Locul a fost impartit in patru strazi, numite Strada Yedo, A Doua Strada Yedo, Strada Kioto, A Doua Strada Kioto.

In a opta luna a anului 1655, cand Yedo incepuse sa creasca in marime si importanta, Yoshiwara, pastrandu-si numele, a fost transferata in locul pe care il ocupa acum la capatul de nord al orasului. Si strazile din cartier au fost numite dupa locurile din care un numar mare ai locuitorilor sai veneau, cum ar fi Strada Sakai, Strada Fushimi, etc.

Ghidul oficial pentru Yoshiwara in 1869 arata ca existau 153 de bordeluri cu 3289 de curtezane de toate rangurile, de la Oiran – “frumusete mandra” – care, imbracata in brocart minunat de aur si argint, cu fata si buzele pictate si cu dintii inegriti asa cum era moda pe atunci, avea toti tinerii din Yedo la picioare – pana la modesta Shinzo, sau “femeia cu dinti albi”, care isi petrecea viata in locurile ordinare. Aceste numere nu reprezentau insa toata prostitutia din Yedo; Yoshiwara era cartierul prostitutiei, dar nu singurul loc unde existau prostituate. La Fukagawa mai exista un alt “Cartier al Florilor”, construit pe acelasi principiu ca si Yoshiwara; in timp ce la Shinagawa, Shinjiku, Itabashi, Senji si Kadzukappara hotelurile gazduiau femei care, desi oficial erau doar ospatarite, erau de fapt prostituate. Mai existau si femei numite Jigoku-Omna sau “femei-diavol” care, fara sa fie trecute in listele vreunui bordel, traiau in casele proprii si isi faceau afacerea in secret.

Oiran si Gheisa

(Image credit 1 & 2)

Va urma pe acelasi subiect.

Incepem o alta poveste japoneza, de data aceasta despre dragoste neimplinita:

Acum 230 de ani traia sub stapanirea unui daimyo din provincia Inaba un tanar numit Shirai Gompachi care, cand abia implinise 16 ani, isi castigase deja o reputatie pentru frumusetea si curajul sau, si pentru iscusinta in manuirea armelor. Intr-o zi, unul dintre cainii lui s-a luptat cu un caine apartinand unuia dintre membrii clanului sau si cei doi stapani, fiind tineri pasionali, discutand contradictoriu despre al cui caine castigase batalia au inceput sa se certe si au ajuns la lovituri. Gompachi si-a omorat adversarul si, ca si consecinta, a fost obligat sa isi paraseasca tara, refugiindu-se in Yedo.

Asa ca Gompachi si-a inceput calatoriile.

Intr-o noapte, obosit si cu durere de picioare, a intrat in ceea ce parea a fi un han la marginea drumului, a comandat ceva racoritor si s-a dus la culcare, nestiind de pericolul care il ameninta: hanul era de fapt locul de adunare al unei gasti de talhari, in cursa carora cazuse fara nici macar sa suspecteze aceasta. Geanta lui Gompachi nu era prea valoroasa, dar sabia si teaca valorau cam 300 de uncii de argint si pe acestea talharii – care erau zece – pusesera ochii. Ei hotarasera sa il omoare pe proprietar pentru a le obtine, dar el, fara a banui nimic, a continuat sa doarma simtind o falsa siguranta.

In mijlocul noptii a fost speriat din somnul sau adanc de auzul deschiderii usii de la dormitorul sau si, trezindu-se cu mult efort, a vazut o tanara foarte frumoasa, de 15 ani, facandu-i semne sa nu faca zgomot. Fata a venit la capul patului sau soptindu-i:

“Domnule, stapanul acestei case este seful unei gasti de talhari care a planuit sa te omoare in aceasta noapte pentru a iti lua hainele si sabia. Eu sunt fata unui negustor bogat din Mikawa: anul trecut talharii au venit la casa noastra si au furat comoara tatalui meu si pe mine. Te rog, domnule, ia-ma cu tine si hai sa fugim din acest loc ingrozitor.”

Plangea in timp ce vorbea si la inceput Gompachi era prea speriat pentru a-i raspunde, dar fiind un tanar foarte curajos si descurcaret, si-a revenit imediat din soc si a hotarat ca trebuie sa omoare hotii si sa o scoata pe aceasta fata din mainile lor. Asa ca a raspuns:

“Pentru ca spui tu, ii voi omori pe acesti hoti si te voi salva chiar in aceasta noapte; dar tu, cand voi incepe sa ma lupt, vei fugi afara din casa pentru a nu fi cumva ranita accidental si vei ramane ascunsa pana cand ma voi altura tie.”

Dupa ce au facut aceasta intelegere fata a plecat pe drumul sau. Dar el a stat treaz, tinandu-si respiratia si asteptand si, cand hotii s-au furisat fara zgomot in camera, unde credeau ca victima lor doarme adanc, a injunghiat primul om care a intrat, acesta cazandu-i mort la picioare. Ceilalti noua, vazand aceasta, au intrat cu sabiile trase, dar Gompachi, luptand cu disperare, a reusit sa ii invinga pana la urma, omorandu-i. Dupa ce a scapat de dusmani in acest mod, a iesit afara si a strigat fata care a venit langa el alergand, alegand sa il insoteasca catre Mikawa, unde locuia tatal sau. Cand au ajuns in Mikawa, el a condus fecioara pana la casa tatalui ei si i-a povestit cum el fiind prins de hoti a primit ajutorul fetei sale care l-a salvat de la moarte din mila sa cea mare. Si cum el, pentru a isi plati serviciul, a salvat-o de la sclavie si a adus-o inapoi acasa. Cand batranii si-au vazut fata revenita acasa au fost coplesiti de bucurie si au plans de fericire. In recunostinta lor l-au rugat pe Gompachi sa ramana alaturi de ei, pregatindu-i festine si oferindu-i distractii cu cea mai mare ospitalitate. Dar fiica lor, care se indragostise de el pentru frumusetea si onoarea lui, isi petrecea zilele gandindu-se la el si numai la el. Tanarul insa, in ciuda bunavointei negustorului, care dorea sa il adopte ca pe fiul sau incercand din rasputeri sa il convinga sa accepte aceasta, voia sa ajunga la Yedo si sa se angajeze ca ofiter la casa unui lord; asa ca el a refuzat darurile tatalui si discursurile blande ale fiicei si s-a pregatit de calatorie. Batranul negustor, vazand ca Gompachi nu putea fi convins sa isi schimbe telurile, i-a dat un cadou de despartire constand in 200 de uncii de argint si cu mult regret si-a luat la revedere.

Dar fecioara jelea, statea plangand din toata inima pentru ca dragostea sa plecase. El, gandindu-se mai mult la ambitie decat la dragoste, a venit la ea si a consolat-o si i-a spus: “Inceteaza sa mai plangi, draga mea, si nu mai jeli, pentru ca ma voi intoarce in curand la tine. Tu, intre timp, sa imi fii loiala si fidela, ingrijindu-ti parintii cu piosenie.”

Asa ca ea si-a sters lacrimile si a zambit din nou cand l-a auzit promitandu-i ca se va intoarce rapid la ea. Si Gompachi a plecat in drumul sau, in curand ajungand langa Yedo.

Dar pericolele pe care avea sa le infrunte nu se terminasera: intr-o noapte tarzie, ajungand la locul numit Suzugamori, in vecinatatea lui Yedo, s-a intalnit cu sase talhari care l-au atacat, vrand sa il omoare si sa ii fure toate posesiile. Netulburat, si-a scos sabia si a omorat pe doi dintre ei; dar, fiind foarte obosit dupa lunga sa calatorie, ceilalti patru aproape sigur ca il invingeau daca nu il salva un negustor care se intampla sa treaca pe acolo si, vazandu-l in pericol, a venit sa il ajute.

Va urma pe acelasi subiect. Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Astazi vom discuta despre restul categoriilor de piese Noh si vom face introducerea tipurilor de piese Kyogen. Maine va fi ultimul articol despre Noh si Kyogen, urmand sa va mai impartasesc o poveste din folclorul japonez, iar apoi sa incheiem subiectul teatrului japonez cu teatrul bunraku – teatrul de papusi -.

-> A patra categorie de piese

din aceasta categorie fac parte: Dansatorul nebun Hyakuman, Nebuna de la raul Sumida, Curtarea lui Komachi, Pasarile amaraciunii, Perna lui Han-tan, Bariera Ataka, Servitorul Jinen, Doamna Aoi, Demonul din Dojoji, etc.

Al patrulea grup de piese Noh sunt numite si Noh deosebit pentru ca includ o varietate de stiluri.

Nebuna de la raul Sumida – Sumidagawa – a fost scrisa de fiul lui Zeami, Motomasa, care a murit destul de tanar. In actul unu o mama – shite – calatoreste la raul Sumida din est in cautarea fiului sau care fusese prins de negustorii de sclavi. Cand isi spune povestea vaslasului – waki -, el ii spune ca fiul ei este mort. Cand mama se roaga in fata mormantului lui vede un spirit in fata sa, dar cand incearca sa il atinga, acesta dispare in timp ce se ivesc zorii. Aceasta este una dintre multele Noh nebun – monogurui no – in care personajul principal jeleste o despartire fortata de unul dintre cei dragi.

O adaptare dupa Sumidagawa:

httpv://youtube.com/watch?v=hpjM0R55t0w

-> A cincea categorie de piese Noh

din aceasta grupa fac parte: Goblinul de la muntele Kurama, Demonul si luminisul de artari, Padurarul, Zeul dragon al altarului Kasuga, Cautatorul de perle, Leul podului de piatra, Spiridusul care se furiseaza, etc.

Al cincilea grup de piese sunt numite Noh de incheiere – kiri no – si toate au un ritm rapid si se folosesc de o toba imensa numita taiko. Toate piesele din acest grup au ca si personaje principale goblini, demoni, zei dragoni sau o alta fiara supranaturala, desi sunt anumite piese in care eroul este un nobil sau care au multe fraze extrem de respectuoase.

Spiridusul care se furiseaza – Shojo – este o piesa construita din cuvinte marete. Are loc intr-un sat din provincia Yangtze in China. Un spiridus – shite – care traieste in mare vine in fata unui barbat pe nume Gao-feng – waki -, un vanzator de vin extrem de pios. Spiridusul se imbata si se distreaza dansand, dupa care ii povesteste barbatului ca a primit o binecuvantare: indiferent cat de mult vin va scoate din butoaie, acesta nu s eva termina niciodata. Cand piesa este jucata un dans special numit Midare – Dezordine – poate fi vazut.

Tipuri de piese Kyogen

Kyogen este un teatru al rasului bazat pe cuvinte marete, satira, umor, care foloseste viata medievala si povestile populare ca temele sale principale si care s-a dezvoltat ca drama dialogata, ca drama a povestitului care pune mare importanta pe cuvinte. Este descendentul direct al artei Sarugaku si, pentru a arata esenta lucrurilor intr-o maniera atractiva, nu este doar realist, ci are si o anumita forma de expresie stilizata. A simplificat tipurile de caractere, scena, decorurile, iar mastile sale au devenit exagerate. Comedia Kyogen a devenit o forma de distractie oficiala in perioada Edo, apoi fiind rafinata. Desi satira si vulgaritatea din perioada Edo au fost reduse, arta glumelor destepte si a umorului de bun gust a fost slefuita. O “arta a cuvintelor”, dispozitia sa vesela si vocalizarea deosebita sunt in asa fel incat atunci cand doua personaje vorbesc in acelasi timp, discursurile lor pot fi auzite si distinse de audienta. Pe baza corectitudinii rare si a stilului de actorie stilizat, povestile sale dezvolta multe scene care evoca un ras voios lasand audienta binedispusa.

Sunt aproximativ 260 de piese in repertoriul prezent al Kyogen. Incepand cu servitorul Taro Kaja, toate au personaje cu inima mare si puternice care insufla viata in situatii familiare ale oamenilor simpli din perioada feudala. Pot fi impartite in categorii in functie de personajul infatisat in: piese cu oameni norocosi, zei ai destinului fericit, fermieri, daimyo, servitorii Taro Kaja si Jiro Kaja, gineri, sotii, demoni, preoti razboinici, calugari buddhisti, orbi, hoti sau inselatori. Productia, metoda de expresie si costumele pieselor sunt strans legate de aceasta clasificare.

httpv://youtube.com/watch?v=_F_Eg4l_fb0&feature=related

Va urma pe acelasi subiect.