Pauza de Cafea Blog

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

Mercurul alchimistilor nu era  mercur obisnuit, ci era “mercurul filozofal”, o substanta ideala fata de care mercurul gasit in natura este doar o aproximatie imperfecta. Alchimistii mai credeau in alte cateva subtante ideale, putand gasi sustinere pentru existenta lor in teoria lui Platon a formelor si de asemenea in Aristotel, care explicase ca cele patru elemente asa cum le stim noi nu sunt de fapt elementele adevarate. Elementul “aer”, de exemplu, este o rafinare a aerului pe care il respiram, care este de fapt o amestecatura a celor patru elemente, dar in care aerul este preponderent.

Locul mercurului in alchimie a fost afectat nu doar de teoria clasica – care nu a ajuns la alchimistii medievali in mod direct, ci prin scriitorii arabi, tradusi in latina incepand cu secolul al XII-lea -, dar si de Biblie. Mercurul filozofal a fost identificat cu Spiritul lui Dumnezeu care plutea deasupra apei in Geneza. Dumnezeu a facut Prima Materie, o intunericime goala – “Si pamantul era fara de forma si gol; si intunericul plutea pe suprafata adancimii”. Intunericimea s-a condensat in vapori de apa devenind apele deasupra caruia calatorea Sfantul Duh. Spiritul a animat Prima Materie apoasa si a format-o intr-un model care continea posibilitatea tuturor lucrurilor. Actiunea Spiritului a fost vazuta ca o impregnare si o nastere, aducand aminte de vechile mituri conform carora viata Universului este consecinta activitatii sexuale a zeilor. Orthelius, un alchimist de la sfarsitul secolului al XVI-lea, spune ca Sfantul Duh “a impregnat – incubavit – pe fata apelor” si “a stat pe apele vechi, le-a impregnat si a crescut o samanta inauntrul lor, asa cum face gaina pe ou.” Acesta se presupune a fi inceputul intregii creatii. Primul capitol din Geneza se spune ca ar fi continut toate secretele artei alchimiei, iar unii dintre adepti au creat procedee care sunt intentionate a fi o copie a celor sapte zile ale creatiei.

Orthelius spune de asemenea ca Spiritul a fost “insuflat in toate lucrurile de cuvantul Domnului, animandu-le”. Aceasta idee este o alta contributie timpurie la teoria Universului in continua vibratie. In Geneza, Dumnezeu creaza exprimandu-si comenzile cu voce tare, in cuvinte si prin expiratie, ca atunci cand Dumnezeu sufla in narile lui Adam pentru a il aduce la viata. Vorbitul si respiratul fac vibratii in aer, iar autoritatea moderna citata mai devreme despre animarea celor patru elemente prin “Cuvantul insuflat asupra lor la Creatie” spune ca rasuflarea cauzata de rostirea Cuvantului a creat vibratii care au patruns intregul Univers. Ocultistii de multe ori identifica spiritul sau scanteia divina dintr-un om cu inspiratia, care inseamna literal ca ceva a fost “suflat” sau insuflat in el. Primul capitol din Sfantul Ioan a ajutat alchimistii si ocultistii sa identifice Cuvantul creativ al lui Dumnezeu cu Sfantul Duh al Genezei, cu principiul vietii, cu suflarea divina din Adam si cu scanteia de lumina divina prinsa in materie. “La inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul alaturi de Dumnezeu, iar Cuvantul era Dumnezeu. La fel a fost la inceput si cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute de catre el; si fara el nu putea sa fie facut nimic din tot ce s-a facut. In el era viata; si viata era lumina oamenilor. Si lumina stralucea in intuneric; iar intunericimea nu o putea intelege.”

Mercurul, sau “spiritul”, se ascunde dupa foarte multe deghizari in alchimie. In secolele XII si XIII se credea ca metalele erau alcatuite din mercur si sulf. Sulful, care este foarte inflamabil, era vazut ca un principiu masculin activ, pasional, in metale, iar mercurul ca principiul feminin pasiv, apos. Sau cateodata erau vazute ca principiile masculin si feminin semnificand natura dubla a mercurului. Aurul ideal filozofal, Piatra, se credea ca este produsul unei combinatii intre sulful filozofal si mercur intr-o proportie perfecta; alaturarea acestor doua ingrediente, sau reconcilierea opuselor, era un proces esential in incercarea de a crea Piatra.

In secolul al IX-lea un alchimist arab foarte cunoscut, Rhazes, a sugerat ca metalele contin o a treia componenta, sarata. Aceasta idee a devenit foarte importanta in alchimia europeana tarzie si in secolul al XVI-lea Paracelsus sustinea ca totul este alcatuit din mercur, sulf si sare filozofale, dar si din cele patru elemente. “Lumea este asa cum a creat-o Dumnezeu. La inceput avea forma unui corp alcatuit din cele patru elemente. Si-a bazat corpul primordial pe treimea reprezentata de mercur, sulf si sare, si acestea sunt cele trei substamte care alcatuiesc corpul complet. Pentru ca ele formeaza tot ce sta in cele patru elemente, ele poarta toate fortele si caracteristicile lucrurilor efemere. In ele sunt ziua si noaptea, caldura si frigul, piatra si fructul, si orice altceva, inca fara forma.” Aceasta incercare de a impaca ideea de patru – elementele -  cu 3 – mercur, sulf si sare -, apoi cu 2 – opusele, ziua si noaptea etc – si de a le tranforma in 1 – Piatra – a fost una dintre principalele preocupari ale alchimiei tarzii.

Teoria alchimica avea acum o trinitate in materie, corespunzand Trinitatii Divine si naturii triple a omului. In aceasta clasificare, cele trei parti ale omului sunt corpul, sufletul - emotiile, dorintele, inclinatiile naturale si talentele – si spiritul – facultatile mintale complexe: inspiratia, imaginatia, intuitia, discriminarea morala si judecata. In metale, sarea este corpul – inerta, pasiva si feminina. Sulful arzator este sufletul, corespunzand pasiunii mistuitoare a barbatului, deci masculin. Opozitiile sulfului si sarii sunt legate de mercur, care este bisexual si care corespunde spiritului sau mintii omului, prin care nevoile sufletului sunt traduse in actiuni ale corpului.

Aceasta este o intoarcere la mult mai timpuria diviziune a omului in  corp – echivalentul pneumei coezive a stoicilor -, suflet – pasiuni si apetite, pneuma vitala – si spirit – pneuma rationala, sau la scara universala Logos-ul Sfantului Ioan, Cuvantul Domnului care este de asemenea Gandul Domnului – Hokmah si Binah in Cabala. Conform teoriei coborarii sufletului printre sfere, spiritul este ascuns in suflet. Cand sufletul se ridica din nou dupa moarte, isi arunca straturile unul cate unul, pana cand intregul suflet dispare si spiritul este reunit cu Dumnezeu.

Va urma pe acelasi subiect.

Incepem o alta poveste japoneza, de data aceasta despre dragoste neimplinita:

Acum 230 de ani traia sub stapanirea unui daimyo din provincia Inaba un tanar numit Shirai Gompachi care, cand abia implinise 16 ani, isi castigase deja o reputatie pentru frumusetea si curajul sau, si pentru iscusinta in manuirea armelor. Intr-o zi, unul dintre cainii lui s-a luptat cu un caine apartinand unuia dintre membrii clanului sau si cei doi stapani, fiind tineri pasionali, discutand contradictoriu despre al cui caine castigase batalia au inceput sa se certe si au ajuns la lovituri. Gompachi si-a omorat adversarul si, ca si consecinta, a fost obligat sa isi paraseasca tara, refugiindu-se in Yedo.

Asa ca Gompachi si-a inceput calatoriile.

Intr-o noapte, obosit si cu durere de picioare, a intrat in ceea ce parea a fi un han la marginea drumului, a comandat ceva racoritor si s-a dus la culcare, nestiind de pericolul care il ameninta: hanul era de fapt locul de adunare al unei gasti de talhari, in cursa carora cazuse fara nici macar sa suspecteze aceasta. Geanta lui Gompachi nu era prea valoroasa, dar sabia si teaca valorau cam 300 de uncii de argint si pe acestea talharii – care erau zece – pusesera ochii. Ei hotarasera sa il omoare pe proprietar pentru a le obtine, dar el, fara a banui nimic, a continuat sa doarma simtind o falsa siguranta.

In mijlocul noptii a fost speriat din somnul sau adanc de auzul deschiderii usii de la dormitorul sau si, trezindu-se cu mult efort, a vazut o tanara foarte frumoasa, de 15 ani, facandu-i semne sa nu faca zgomot. Fata a venit la capul patului sau soptindu-i:

“Domnule, stapanul acestei case este seful unei gasti de talhari care a planuit sa te omoare in aceasta noapte pentru a iti lua hainele si sabia. Eu sunt fata unui negustor bogat din Mikawa: anul trecut talharii au venit la casa noastra si au furat comoara tatalui meu si pe mine. Te rog, domnule, ia-ma cu tine si hai sa fugim din acest loc ingrozitor.”

Plangea in timp ce vorbea si la inceput Gompachi era prea speriat pentru a-i raspunde, dar fiind un tanar foarte curajos si descurcaret, si-a revenit imediat din soc si a hotarat ca trebuie sa omoare hotii si sa o scoata pe aceasta fata din mainile lor. Asa ca a raspuns:

“Pentru ca spui tu, ii voi omori pe acesti hoti si te voi salva chiar in aceasta noapte; dar tu, cand voi incepe sa ma lupt, vei fugi afara din casa pentru a nu fi cumva ranita accidental si vei ramane ascunsa pana cand ma voi altura tie.”

Dupa ce au facut aceasta intelegere fata a plecat pe drumul sau. Dar el a stat treaz, tinandu-si respiratia si asteptand si, cand hotii s-au furisat fara zgomot in camera, unde credeau ca victima lor doarme adanc, a injunghiat primul om care a intrat, acesta cazandu-i mort la picioare. Ceilalti noua, vazand aceasta, au intrat cu sabiile trase, dar Gompachi, luptand cu disperare, a reusit sa ii invinga pana la urma, omorandu-i. Dupa ce a scapat de dusmani in acest mod, a iesit afara si a strigat fata care a venit langa el alergand, alegand sa il insoteasca catre Mikawa, unde locuia tatal sau. Cand au ajuns in Mikawa, el a condus fecioara pana la casa tatalui ei si i-a povestit cum el fiind prins de hoti a primit ajutorul fetei sale care l-a salvat de la moarte din mila sa cea mare. Si cum el, pentru a isi plati serviciul, a salvat-o de la sclavie si a adus-o inapoi acasa. Cand batranii si-au vazut fata revenita acasa au fost coplesiti de bucurie si au plans de fericire. In recunostinta lor l-au rugat pe Gompachi sa ramana alaturi de ei, pregatindu-i festine si oferindu-i distractii cu cea mai mare ospitalitate. Dar fiica lor, care se indragostise de el pentru frumusetea si onoarea lui, isi petrecea zilele gandindu-se la el si numai la el. Tanarul insa, in ciuda bunavointei negustorului, care dorea sa il adopte ca pe fiul sau incercand din rasputeri sa il convinga sa accepte aceasta, voia sa ajunga la Yedo si sa se angajeze ca ofiter la casa unui lord; asa ca el a refuzat darurile tatalui si discursurile blande ale fiicei si s-a pregatit de calatorie. Batranul negustor, vazand ca Gompachi nu putea fi convins sa isi schimbe telurile, i-a dat un cadou de despartire constand in 200 de uncii de argint si cu mult regret si-a luat la revedere.

Dar fecioara jelea, statea plangand din toata inima pentru ca dragostea sa plecase. El, gandindu-se mai mult la ambitie decat la dragoste, a venit la ea si a consolat-o si i-a spus: “Inceteaza sa mai plangi, draga mea, si nu mai jeli, pentru ca ma voi intoarce in curand la tine. Tu, intre timp, sa imi fii loiala si fidela, ingrijindu-ti parintii cu piosenie.”

Asa ca ea si-a sters lacrimile si a zambit din nou cand l-a auzit promitandu-i ca se va intoarce rapid la ea. Si Gompachi a plecat in drumul sau, in curand ajungand langa Yedo.

Dar pericolele pe care avea sa le infrunte nu se terminasera: intr-o noapte tarzie, ajungand la locul numit Suzugamori, in vecinatatea lui Yedo, s-a intalnit cu sase talhari care l-au atacat, vrand sa il omoare si sa ii fure toate posesiile. Netulburat, si-a scos sabia si a omorat pe doi dintre ei; dar, fiind foarte obosit dupa lunga sa calatorie, ceilalti patru aproape sigur ca il invingeau daca nu il salva un negustor care se intampla sa treaca pe acolo si, vazandu-l in pericol, a venit sa il ajute.

Va urma pe acelasi subiect. Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.