Azi incepem – in sfarsit – sa vorbim despre teatrul de papusi japonez, si anume teatrul Bunraku. Este o forma de teatru foarte cunoscuta, chiar si pe plan international, din cauza ca este ceva foarte specific Japoniei. Acest articol are o poveste foarte interesanta: l-am scris de doua ori si de doua ori a dat eroare scriptul de WordPress si mi l-a sters de tot. Sper ca a treia oara este ok si nu va mai trebui sa rescriu articolele pentru acest subiect.
Ce este Bunraku?
Bunraku este teatrul traditional de papusi al Japoniei, o arta de scena foarte complexa de care Japonia este foarte mandra. Bunraku a fost la inceput numele teatrului in care aceasta drama cu papusi se punea in scena, dar a devenit treptat numele artei in sine si astazi este numele oficial al teatrului cu papusi. Arta a inceput sa fie cunoscuta sub numele de Bunraku la sfarsitul erei Meiji (1868-1912); pana atunci, arta era cunoscuta sub numele de ayatsuri joruri shibai – piese jurori cu papusi – sau ningyo joruri – drame narative cu papusi. Acum jurori este un tip de muzica shamisen si numele reflecta faptul ca piesele cu papusi erau jucate cu acompaniament joruri. Faima mondiala a Bunraku nu vine numai din calitatea extraordinara a tehnicilor artistice, dar si din complexitatea muzicii sale jurori si din natura unica a modului de manipulare a papusilor- fiecare papusa are trei papusari care o aduc la viata. In lume sunt multe tipuri de teatru cu papusi, dar toate pun in scena doar istorisiri simple cum ar fi mituri si legende. Nu mai exista nici o alta arta care are nevoie de o intreaga zi pentru a dezvalui lunga si serioasa sa drama. Mai mult, in cele mai multe dintre teatrele de papusi din lume se apeleaza la foarte multe siretlicuri pentru a ascunde de audienta faptul ca papusile sunt manuite. Sunt mai multe metode pentru a face asta: se suspenda papusa de sfori atasate de tavan, ca in cazul marionetelor, se baga o mana in papusa, miscand-o cu ajutorul degetelor, ca in cazul papusilor guignol; se fac umbre pe un ecran ca in cazul papusilor umbra wayang kulit. Dar in Bunraku manipulatorii papusilor se pot vedea cu ochiul liber de catre audienta. Aceste doua caracteristici, care fac Bunraku complet diferit de toate celelalte traditii de teatru cu papusi din lume, sunt probabil si motivul pentru care Bunraku este si cel mai dezvoltat teatru de papusi din lume.
Istoria Bunraku
Sa discutam mai intai despre istoria a ceea ce pot fi numiti cei doi stalpi de baza ai Bunraku: joruri si joruri gidayu-bushi, sau “cantat narativ joruri”. Gidayu-bushi, asa cum se poate deduce din numele sau, a fost infiintat de catre Takemoto Gidayu (1651-1724) si este o forma deosebita de muzica vocala. Din timpuri vechi in Japonia muzica vocala era impartia in doua categorii: utai sau “cantat” si katari sau “recitat”, “inganat”. Pe scurt, diferenta esentiala dintre ele este faptul ca utai are melodii, ritmuri si tempo clar conturate, in timp ce accentul in katari se pune pe explicarea firului narativ. Katari a luat modul de a recita de la heikyoku – recitarea Povestilor Heike cu acompaniament biwa – un instrument ce seamana cu o luta -, vazut ca stramosul artelor narative. Cand heikyoku era foarte popular, artistii au inceput sa foloseasca si alte surse in afara Povestilor Heike si, dintre ei, cei care au devenit cunoscuti ca artisti joruri au atras multa atentie. Nu se stie exact cand a luat nastere joruri, dar se crede ca s-a intamplat pe la mijlocul perioadei Muromachi – adica pe la sfarsitul secolului al XV-lea. Numele de joruri vine de la o poveste medievala numita “Povestea printesei Joruri si a celor douasprezece zeitati pazitoare”; pentru ca arta a devenit atat de populara, a inceput sa fie folosita pentru a recita si alte povesti, dar din cauza asocierii sale cu “Povestea printesei Joruri”, arta a capatat numele de joruri. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea sanshinul a fost adus in Japonia din Regatul Ryukyuan al Okinawa si a fost mai tarziu transformat in shamisen – un fel de banjo cu trei corzi – care a inceput sa fie folosit in reprezentatii – aceasta a cauzat joruri sa progreseze rapid din punct de vedere muzical. La sfarsitul secolului al XVI-lea muzica shamisen a fost folosita prima data in teatrul de papusi, cu marionete.
Initial arta joruri s-a dezvoltat in Japonia de Vest, mai ales in Kyoto, si imediat dupa aceea a fost dusa in Edo – vechiul nume al Tokyo, si pana la mijlocul secolului al XVII-lea, zeci de scoli de joruri gidayu-bushi, colorata expresia ce inchista stilul lui Takemoto Gidayu, care imprumutase tehnici de la diferite alte scoli, devenisera extrem de populare. In 1684 Takemoto Gidayu a fondat teatrul Takemoto-za in districtul Dotonbori din Osaka si s-a asociat cu faimosul scenarist Chikamatsu Monzaemon (1653-1724) ale carui piese le-a pus in general in scena. De la acel moment, toate celelalte scoli joruri care inflorisera au inceput sa se degradeze, astfel incat gidayu-bushi a inceput sa fie numit doar joruri. Piesele erau impartite in doua categorii: acelea despre clasele nobila si militara, numite jidai-mono – drama istorica – si cele bazate pe viata oamenilor simpli, numite sewa-mono – drama domestica. Chikamatsu Monzaemon si-a devotat energia pentru a portretiza cat mai realist si mai vivid situatiile in care se gaseau oamenii si in 1703 si-a publicat lucrarea cea mai faimoasa, Sonezaki Shinju - Dragoste-Sinucidere la Sonezaki. Cea mai cunoscuta dintre dramele sale domestice, nu este importanta numai din punct de vedere istoric, ci si din punctul de vedere al excelentului continut literar.
Bunraku (da, aceea este DOAR o papusa):
httpv://youtube.com/watch?v=odURBMon2rY&feature=related
Va urma pe acelasi subiect: Maine vom continua prezentarea istoriei Bunraku.
Urmatoarele articole din aceasta serie le gasiti aici.
.
