Celelalte articoole din aceasta serie le gasiti aici.
Am facut un mic album in Picassa cu diferite capete de papusi folosite in Bunraku insotite de scurte explicatii. Dati click pe poza de mai jos. O sa incerc sa fac si un slideshow, momentan lucrez la pluginul care imi permite sa fac slideshowuri pe blog.
Acesta este ultimul post – cred – despre teatrul japonez, urmeaza o scurta povestioara din folclorul local japonez, si apoi voi aborda alt subiect. Cred ca voi vorbi despre viata spirituala japoneza, ma mai gandesc.
Celelalte articole din aceasta serie le gasiti aici. Astazi vom incheia oarecum aceasta serie de articole, va mai urma maine probabil un album cu diferite capete de papusi. Vorbim despre mecanismul paousilor Bunraku, costumele lor si cateva detalii despre decorurile de scena.
Mecanismul Capetelor Papusilor
Miscarea ochilor, sprancenelor si a gurii capetelor papusilor este obtinuta de papusarul principal prin miscarea cu ajutorul degetelor de la mana stanga a manetelor atasate batului dogushi din gatul papusii. Daca misca maneta mica speciala care este atasata capului cu niste corzi de shamisen, capul papusii poate fi facut sa se miste in sus si in jos in acelasi ritm cu muzica shamisen. Aceasta miscare se bazeaza de asemenea si pe o constructie speciala numite bane – arc -, facuta din fanoane.
Perucile din Bunraku sunt numite kazura, exista intr-un numar de stiluri fundamentale, depinzand de tipul de personaj care se vrea caracterizat. Este datoria mestrilor in peruci – numiti tokoyama – sa coasa si sa creeze o coafura potrivita – keppatsu – pentru fiecare rol, bazandu-se pe acele stiluri fundamentale. De asemenea, tokoyama nu numai creaza perucile; el le si definitiveaza atasand parul unor placute de cupru. Tipul de par folosit este in general par uman, dar cateodata, pentru a crea iluzia de volum, mai este folosit si par de yak. Peruca finisata este apoi pusa si atasata cu cea mai mare grija capului. Cand se creaza o coafura deosebita nu se foloseste ulei pentru a nu contamina fata, astfel incat stylingul se face numai cu apa si ceara de albine – bintsuke.
Costumele papusilor
Costumele papusilor consista dintr-o roba interioara numita juban, un kimono de dedesubt numit kitsuke, o jacheta – haori – sau roba – uchikake, gulerul – eri - si un fel de brau – obi, Pentru a da corpurilor papusilor senzatia de moale robele sunt umplute lejer cu bumbac. Mai mult, se face o gaura in spatele robelor lor pentru a da voie papusarului sa le manipuleze. Pentru fiecare spectacol mestrii de costume aleg vestimentatii dintre multe tipuri de robe in diferite culori si modele, hotarand ce roba se poate folosi cu o anume papusa. Setul complet de robe pe care l-au ales este apoi trimis papusarilor.
Papusarii iau apoi parte la koshirae, sau “imbracarea papusii”. Pentru ca sunt folosite pe scena, robele isi pierd culorile vii, se murdaresc si in unele locuri sunt roase, De aceea au nevoie constanta de ingrijire si reparatii. Pregatirea unui nou set de costume pentru personajele unei noi piese este o alta datorie importanta a maestrilor de costume.
Decoruri
Micile decoruri ale Bunraku includ lucruri care sunt carate in mana sau sunt atasate de corp, cum ar fi sabii sau un fel de batiste numite tenugui, precum si obiecte mai mari cum ar fi dulapuri sau echipamente de iluminat. Exista si un numar de consumabile, cum ar fi scrisori care sunt rupte si apoi aruncate. Toate decorurile de mana sunt foarte mici, pentru a se potrivi cu marimea papusilor. Tipurile de evantaie folosite sunt insa de aceeasi marime ca si cele folosite de oameni, dar aceasta in mod ciudat nu pare sa aiba un efect vizual grotesc. Maestrii de decoruri pregatesc toate micile decoruri care sunt necasare fiecarei piese, le repara pe acelea care sunt foarte degradate si de asemenea fac altele noi. Cand incepe spectacolul decorurile sunt carate de la camerele de imbracat catre scena de papusari tineri care apoi le ofera papusarilor care manipuleaza papusile in timpul piesei.
Celelalte articole din aceasta serie le gasiti aici. Astazi vom vorbi despre elementele cele mai importante ale Bunraku, si anume papusarii si papusile.
Papusarii
Papusile din Bunraku sunt diferite de toate celelalte papusi din lume pentru ca ele necesita cate 3 papusari pentru a le manipula. Cei trei papusari sunt: omo-zukai, sau papusarul-sef, care manevreaza capul si fata papusii tinand un bat cu diferite manete in mana sa stanga, iar cu cea dreapta manevreaza mana dreapta a papusii; hidari-zukai, sau papusarul de mana dreapta care isi foloseste mana dreapta pentru a manevra mana stanga a papusii si ashi-zukai sau papusarul de picioare care isi foloseste ambele maini pentru a sugera miscarile picioarelor si talpilor papusii. Astfel, daca acesti papusari nu lucreaza impreuna in perfecta armonie, miscarile papusii vor parea artificiale si iluzia se va narui. astfel papusa neavand viata. Mana stanga a papusarului sef care sustine greutatea papusii este ca si coloana vertebrala a papusii si prin aceasta mana stanga este prima care insufla viata in papusa.
Omo-zukai, Hidari-zukai (se vede in partea dreapta) si Ashi-zukai (se vede dedesubt):
Antrenamentul pentru a deveni papusar incepe cu picioarele, apoi cu mana stanga, in final ajungand la cap si la mana dreapta. Asa o perioada lunga de studiu era necesara incat in timpurile vechi se spunea: “Zece ani pentru picioare, zece ani pentru mana stanga.” Pentru a ajuta papusarul de mana stanga sa aiba o pozitie cat mai confortabile, papusarul sef poarta o incaltaminte speciala numita “saboti de scena” sau “saboti ridicati”. O papusa mare poare sa aiba chiar si un metru jumatate, in timp ce una mica are aproximativ 1.30 m, asa ca inaltimea incaltamintei folosite poate sa aiba intre 20 cm si 50 cm, depinzand de dimensiunea papusii. Cand o papusa necesita trei papusari ea apare pe scena cu toti cei trei manipulatori. Mai presus de orice, ei reprezinta un obstacol in calea viziunii audientei. De aceea conceptul de kurogo (“robe negre”, referindu-se la papusarii imbracati cu robe negre, avand si capul acoperit) a aparut. La inceput negrul insemna “nimic”, astfel incat Bunraku a adoptat acest concept al “nimicului” si a inceput sa foloseasca manipulatori imbracati in negru, ceea ce sugereaza ca ei nu pot fi vazuti, ca si cum nu ar fi nimic acolo. Insa atunci cand manipularea papusii se face cu foarte multa iscusinta audienta va dori sa vada cine sunt cei care au atat de multa pricepere. Asa ca ideea de de-zukai (un manipulator care este vizibil audientei, a carui fata este descoperita) a fost de asemenea binevenita. Bininteles, in majoritatea cazurilor, papusarul sef nu este imbracat in negru, ci poarta un kimono marcat cu emblema familiei sale (montsuki) si o fusta numita hakama. In piese care implica spectacol poate purta chiar si un tip special de hakama peste o vestea externa cu umeri largi numita kataginu. Cel mai fascinant aspect al Bunraku este faptul ca papusile manuite cu pricepere par sa se miste liber asemenea oamenilor si par ca au viata. Cei trei papusari devin una cu papusa pentru a o putea manipula si de asemenea trebuie sa devina una cu vocalul si cantaretul la shamisen – este o istovitoare munca de echipa care evoca extrem de multa emotie prin frumusetea sa.
Capetele papusilor sunt cioplite din lemn si sunt goale pe dinauntru, fiind puse deasupra unui bat special numit dogushi, care este plasat printr-o gaura intr-o placa ce reprezinta umerii; cu acest bat manipuleaza papusarul sef papusa. Bucati de material textil sunt prinse in fata si in spatele placii pentru umeri, fiind atasate unor inele de bambus – este un mecanism destul de simplu. Lufe – bureti – sunt atasate la ambele capete ale placii umerilor pentru a da iluzia de rotunjime. Bratele si picioarele sunt fiecare atasate separat de placa umerilor cu sfori dar, de reula, papusile feminine nu au deloc picioare – papusarul de picioare isi pune pumnii in poala papusii si face astfel incat sa para ca are picioare si merge. O armatura lunga de lemn – sashigane – este atasata mainii stangi a papusii, prin care papusarul de mana stanga manipuleaza bratul si mana stanga ale papusii.
Capetele – kashira – papusilor Bunraku sunt impartite in feminine si masculine, iar apoi clasificate in categorii dupa varsta, rang – clasa sociala – si trasaturi distinctive ale personalitatii date de rolul pe care il portretizeaza, fiecare dintre ele avand un nume propriu care le reflecta caracteristicile speciale. Daca piesa este diferita dar tipul de personaj este acelasi, atunci acelasi cap ar putea fi folosit pentru roluri diferite din piese diferite. Cateodata, pentru a se potrivi personajului mai indeaproape, sunt chiar repictate pentru a le da tonul pielii potrivit sau pentru a le schimba peruca in cazul papusilor folosite un rol dupa altul. De asemenea, exista un numar de capete specifice anumitor roluri, sunt cateva folosite pentru roluri de copii si multe altele care sunt atasate papusilor manuite de un singur papusar – tsume-ningyo – . Capetele sunt responsabilitatea “maestrului de capete” – kashira tanto -, care le pregateste si le repicteaza pentru fiecare punere in scena a unei piese. In plus, un alt aspect important al responsabilitatilor sale este faptul ca verifica extrem de atent sforile si manetele care controleaza miscarile ochilor si ale gurii si, daca gaseste vreo problema, o repara cu cea mai mare rapiditate.
Va urma: Maine vom vorbi despre mecanismul capetelor papusilor, despre costumele lor si vom incheia cu unele mentiuni despre decorurile folosite in piese.
Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Astazi vom vorbi despre elementele scenei in Bunraku, despre cantaretul vocal si despre cantaretul la shamisen.
Scena muzicianului (Yuka)
Aceasta este scena auxiliara pe care gidayu-bushi este jucat. Se intinde in zona audientei, in zona din dreapta-fata a scaunelor. Pe aceasta scena auxiliara exista o platforma speciala care se invarte. Pe aceasta platforma cantaretul vocal si cel la shamisen isi fac aparitia si, atunci cand au terminat, scena se invarte permitandu-le acestora sa coboare in spatele scenei si urmatorilor artisti sa intre in scena.
Intre extrema scenei de sus si extrema scenei de jos exista trei partitii scenice, cunoscute ca “balustrade” (tesuri). Aria din spatele celei de a doua partitii este numita “groapa” (funazoko, tradus literal ca “fund de corabie”) si aici stau manipulatorii. Este cu o treapta mai jos decat scena principala. Cand papusile se misca picioarele lor se misca de-a lungul balustradelor, creand iluzia faptului ca ele intr-adevar merg pe jos. Cladirea (yatai) sau fundalul (kakiwari) sunt atasate partitiei cele mai indepartate de audienta.
Perdeaua mica (Komaku) si camerele ascunse (Misuuchi)
Uitandu-te la scena din audienta partea dreapta este numita kamite (scena stanga), iar partea stanga este numita shimote (scena dreapta). Papusile isi fac aparitia si apoi iesirea prin perdelele mici si negre (komaku) si prin partea stanga, dar si prin cea dreapta a scenei. Camerele ascunse sunt exact desupra perdelelor mici, avand jaluzele de bambus instalate astfel incat audienta nu poate vedea inauntrul lor. In camera ascunsa de la scena stanga (dreapta audientei) se gasesc cantaretii vocali tineri si cantaretii shamisen cu experienta limitata. In partea opusa sunt membrii hayashi – orchestra – care canta la instrumente cum ar fi flautul, tobele obisnuite, tobele de mana si clopote si chiar induc atmosfera de pe scena creand sunete asemanatoare vantului, ploii sau sipotului unui rau.
Piesele Bunraku s-au dezvoltat prin cantatul gidayo-bushi, iar misiunea lor este de a afla in ce masura o papusa fara expresie facuta din lemn poate fi umpluta cu suflul vietii prin gidayu-bushi. Cantaretul (tayu) nu numai ca recita dialogul pentru toate personajele, dar de asemenea relateaza spectacolul scenic si explica fundalul in care evenimentele au loc. Piesele lungi au cam 90 de minute, iar numarul de personaje variaza de la foarte putine la 15. Cantaretul le da voce tuturor – tanar sau batran, femeie si barbat, razboinici si oameni simpli – in moduri diferite specifice fiecarui personaj. Aceasta nu este o treaba usoara. Mai mult, obiectivul sau suprem este sa exprima emotiile fiecarui personaj. Cineva care asculta pentru prima data un cantaret se poate simti coplesit de emotii exagerate. Dar aceasta este puterea unica de exprimare a gidayu-bushi – ofera audientei o impresie puternica despre personalitatea unui personaj. Chiar daca povestea este despre ceva ce a avut loc in timpuri indepartate, umanitatea si emotiile noastre sunt foarte detaliat portretizate, astfel incat chiar si actorii tineri de astazi pot primi un raspuns extrem de pozitiv din partea audientei.
Sunt trei tipuri de shamisen: futo-zao (“cu gatul gros”), chu-zao sau naka-zao (“cu gatul mediu”) si hoso-zao (“cu gatul subtire”). Asa cum ii spune si numele, shamisenul futo-zao este cel mai mare si cu timbrul cel mai jos dintre toate cele trei tipuri si de aceea este folosit in gidayu-bushi care necesita cantat din abdomenul inferior si produce un timbru foarte puternic. Spre deosebire de alte tipuri de acompaniament, shamisenul folosit in gidayu-bushi trebuie sa “cante dupa corzile inimii”. Asa cum cantaretul atunci cand recita pune mai multa importanta pe exprimarea sentimentelot povestii decat pe muzicalitate, asa si pentru cantaretul la shamisen este important sa isi umple melodia cu “inima” piesei si de asemenea sa il asiste pe cantaret in recitare. Dar chiar daca produce tonuri extrem de frumoase shamisenul futo-zao da nastere unui tip de muzica al carui sentiment este destul de diferit de joruri. Din acest motiv perfectiunea se atinge atunci cand cantaretul la shamisen devine unul si acelasi in spirit cu vocalul. Spre deosebire de recitare, care este exprimata prin cuvinte, shamisenul cere tehnici extrem de dificile pentru a exprima emotiile umane printr-o singura tonalitate. De aceea o persoana care se duce pentru prima data la teatru si asculta un maestru shamisen nu poate sa opreasca valul de emotii ce o cuprinde.
restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Astazi continuam prezentarea istoriei Bunraku si eventual o si terminam.
Istoria Bunraku -- continuare -
Prima punere in scena a “Dragoste-Sinucidere la Sonezaki” a cauzat un incident important. Unul dintre invataceii lui Gidayu, Toyotake Wakadayu, care avea o voce extrem de frumoasa si era foarte popular din cauza stilului sau minunat de a canta, a parasit Takemoto-za si si-a fondat propriul teatru, Toyotake-za, in acelasi district Dotonbori. El i-a luat ca asociati pe Tatsumatsu Hachirobei, papusarul sef de papusi feminine de la Takemoto-za, vestit a fi cel mai bun din lume in acest domeniu, si pe Ki no Kaion, scenaristul sef de la Toyotake-za, care se straduia atat de mult sa scrie frumos joruri si sa puna la punct diferite aspecte ale scenei incat in curand Toyotake-za a devenit un formidabil rival pentru Takemoto-za. Si din cauza ca cele doua teatre se luptau pentru prima pozitie, arta lor a devenit si mai populara, iar joruri cu papusi a intrat in era sa de aur, care este des numita “Era Chikuho” -- chiku este un alt mod de a citi “take”, iar ho este un alt mod de a citi “toyo”. Dar gloria teatrului de papusi si-a atins varful in cei trei ani dintre 1745 si 1748. Cu ajutorul trioului Namiki Senryu, Miyoshi Shoraku si Takeda Izuma, teatrul Takemoto-za a produs in fiecare an cate una dintre piesele devenite clasice in teatrul Bunraku: Sugawara Denju Te-narai Kagami -- “Secretul caligrafiei lui Sugawara” -, Yoshitsune Senbon-zakura -- “Yoshitsune si cei 1000 de ciresi” -- si Kanadehon Chishingura -- “Trezoreria secretarilor loiali”. Chiar si astazi aceste piese sunt mai des puse in scena decat orice alte piese. Insa popularitatea teatrului de papusi a inceput sa scada in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, iar Takemoto-za si Toyotake-za au dat faliment. Mai tarziu, teatrul de papusi a continuat sa fie jucat in interiorul altarelor si templelor, precum si in “localurile” de divertisment -- yose -. Gradat un numar de maestrii au aparut care au preluat arta mostenita de ei si au rafinat-o cu mari eforturi.
Se crede ca istoria “papusilor miscatoare” este destul de lunga in Japonia. Cel putin in perioada Heian (784-1185) exista un grup de artisti care calatoreau prin toata tara fiind cunoscuti ca “manipulatori de papusi”. Acesti artisti itineranti erau cunoscuti ca Kairaishi si Kugutsumawasi -- amandoua denumirile insemnand “manipulator de papusi”. Pana in secolul al XIII-lea, acesti papusari calatori au devenit atasati de altare si temple si, devenind legati de joruri la sfarsitul secolului al XVI-lea, arta papusarilor nu mai era vazuta pe strazi, ci in localuri mici. La inceput, erau “localuri mici” doar cu numele, pentru ca papusarii intindeau perdele inalte pana la umeri, din spatele carora tineau papusile deasupra perdelelor in timp ce le manuiau. Joruri era pus in scena in aceeasi maniera. Papusile nu aveau picioare, dar aveau maini si brate care se puteau misca, putand astfel fi manipulate pentru a face miscari simple. Cam atunci cand s-a deschis Takemoto-za, papusile erau mici si erau manipulate de un singur papusar. Dar pe masura ce a trecut timpul au fost facute modificari, astfel incat pe la 1734 s-a pus la punct o metoda prin care trei papusari manuiau o singura papusa. Doi ani mai tarziu marimea papusilor a fost dublata, facandu-le apropiate de marimea folosta astazi -- cam doua treimi din inaltimea unei persoane de inaltime medie. De asemenea se crede ca scena a fost modificata cam in acelasi timp pentru a acomoda trei manipulatori.
Dupa prabusirea teatrelor de papusi Takemoto-za si Toyotake-za, un mic local a fost deschis langa Podul Kozu din Osaka si in 1811 a fost inclus in interiorul altarului Inari. Proprietarul era un om numit Uemura Bunrakuken si in 1872, dupa ce a fost relocalizat la Matsushima, localul a devenit oficial cunoscut ca Bunraku-za.
Imediat dupa, in 1884, Hikoroku-za a fost fondat in interiorul altarului Inari, devenind rivalul lui Bunraku-za, care se mutase in aria Goryo din Osaka. Ca si in zilele bune ale erei Chikuho, teatrul de papusi a devenit foarte popular. Desi Hikoroku-za a fost inchis in 1893, Goryo Bunraku-za a prosperat ca reprezentantul principal al teatrului de papusi. Apoi, de la numele teatrului, arta a devenit cunoscuta sub numele de Bunraku. In 1909 titlurile teatrului Bunraku au fost transmise de la familia Uemura la industria de diverstisment Shochiku. Goryo-Bunraku-za a ars din temelii in 1926 si in 1930 un nou teatru Bunraku-za a fost construit langa Yotsubashi. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, dintre toate teatrele care trebuiau reconstruite dupa ce fusesera tranformate in cenusa in raidurile aeriene primul a fost Yotsubashi Bunraku-za. Aceasta s-a intamplat pentru ca se considera ca Bunraku nu este numai un produs faimos al Osakai, dar si o arta traditionala cu prestigiu mondial care trebuie pastrata. In 1955 guvernul a recunoscut arta Bunraku ca fiind o “Proprietate Culturala Importanta Intangibila” -- juyo mukei bunkazai. In 1963 Bunraku s-a despartit de controlul Shochiku si a inceput sa functioneze sub auspiciul Asociatiei Bunraku. In 1966 primul Teatru National a fost construit in aria Miyake-zaka din Tokyo. Din acel moment piesele Bunraku din Tokyo erau planuite si regizate de Teatrul National. Politica de baza a Teatrului National de a pune in scena piese complexe a invitat interesul tineretului, ceea ce a fost crucial in dezvoltarea unei noi audiente. Mai mult, datorita eforturilor Asociatiei Bunraku, a orasului si a prefecturii Osaka, precum si a Asociatiei Economice Kansai, s-a planuit a se construi un Teatru National de Bunraku in Osaka. Astfel, in 1984, Teatrul National de Bunraku a fost inaugurat. In istoria sa indelungata Bunraku a infruntat multe pericole care i-au amenintat existenta, dar de fiecare data a reusit sa depaseasca obstacolele cu ajutorul oamenilor care il iubeau.
“Casa de foc” a lui Kihachiro Kawamoto cu subtitrari in engleza:
Va urma: Maine vom discuta despre scena din Bunraku si probabil despre cantaretul vocal si cel de la shamisen.
