restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Astazi continuam prezentarea istoriei Bunraku si eventual o si terminam. 
Istoria Bunraku – continuare -
Prima punere in scena a “Dragoste-Sinucidere la Sonezaki” a cauzat un incident important. Unul dintre invataceii lui Gidayu, Toyotake Wakadayu, care avea o voce extrem de frumoasa si era foarte popular din cauza stilului sau minunat de a canta, a parasit Takemoto-za si si-a fondat propriul teatru, Toyotake-za, in acelasi district Dotonbori. El i-a luat ca asociati pe Tatsumatsu Hachirobei, papusarul sef de papusi feminine de la Takemoto-za, vestit a fi cel mai bun din lume in acest domeniu, si pe Ki no Kaion, scenaristul sef de la Toyotake-za, care se straduia atat de mult sa scrie frumos joruri si sa puna la punct diferite aspecte ale scenei incat in curand Toyotake-za a devenit un formidabil rival pentru Takemoto-za. Si din cauza ca cele doua teatre se luptau pentru prima pozitie, arta lor a devenit si mai populara, iar joruri cu papusi a intrat in era sa de aur, care este des numita “Era Chikuho” – chiku este un alt mod de a citi “take”, iar ho este un alt mod de a citi “toyo”. Dar gloria teatrului de papusi si-a atins varful in cei trei ani dintre 1745 si 1748. Cu ajutorul trioului Namiki Senryu, Miyoshi Shoraku si Takeda Izuma, teatrul Takemoto-za a produs in fiecare an cate una dintre piesele devenite clasice in teatrul Bunraku: Sugawara Denju Te-narai Kagami – “Secretul caligrafiei lui Sugawara” -, Yoshitsune Senbon-zakura – “Yoshitsune si cei 1000 de ciresi” – si Kanadehon Chishingura – “Trezoreria secretarilor loiali”. Chiar si astazi aceste piese sunt mai des puse in scena decat orice alte piese. Insa popularitatea teatrului de papusi a inceput sa scada in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, iar Takemoto-za si Toyotake-za au dat faliment. Mai tarziu, teatrul de papusi a continuat sa fie jucat in interiorul altarelor si templelor, precum si in “localurile” de divertisment – yose -. Gradat un numar de maestrii au aparut care au preluat arta mostenita de ei si au rafinat-o cu mari eforturi.
Se crede ca istoria “papusilor miscatoare” este destul de lunga in Japonia. Cel putin in perioada Heian (784-1185) exista un grup de artisti care calatoreau prin toata tara fiind cunoscuti ca “manipulatori de papusi”. Acesti artisti itineranti erau cunoscuti ca Kairaishi si Kugutsumawasi – amandoua denumirile insemnand “manipulator de papusi”. Pana in secolul al XIII-lea, acesti papusari calatori au devenit atasati de altare si temple si, devenind legati de joruri la sfarsitul secolului al XVI-lea, arta papusarilor nu mai era vazuta pe strazi, ci in localuri mici. La inceput, erau “localuri mici” doar cu numele, pentru ca papusarii intindeau perdele inalte pana la umeri, din spatele carora tineau papusile deasupra perdelelor in timp ce le manuiau. Joruri era pus in scena in aceeasi maniera. Papusile nu aveau picioare, dar aveau maini si brate care se puteau misca, putand astfel fi manipulate pentru a face miscari simple. Cam atunci cand s-a deschis Takemoto-za, papusile erau mici si erau manipulate de un singur papusar. Dar pe masura ce a trecut timpul au fost facute modificari, astfel incat pe la 1734 s-a pus la punct o metoda prin care trei papusari manuiau o singura papusa. Doi ani mai tarziu marimea papusilor a fost dublata, facandu-le apropiate de marimea folosta astazi – cam doua treimi din inaltimea unei persoane de inaltime medie. De asemenea se crede ca scena a fost modificata cam in acelasi timp pentru a acomoda trei manipulatori.
Dupa prabusirea teatrelor de papusi Takemoto-za si Toyotake-za, un mic local a fost deschis langa Podul Kozu din Osaka si in 1811 a fost inclus in interiorul altarului Inari. Proprietarul era un om numit Uemura Bunrakuken si in 1872, dupa ce a fost relocalizat la Matsushima, localul a devenit oficial cunoscut ca Bunraku-za.
Imediat dupa, in 1884, Hikoroku-za a fost fondat in interiorul altarului Inari, devenind rivalul lui Bunraku-za, care se mutase in aria Goryo din Osaka. Ca si in zilele bune ale erei Chikuho, teatrul de papusi a devenit foarte popular. Desi Hikoroku-za a fost inchis in 1893, Goryo Bunraku-za a prosperat ca reprezentantul principal al teatrului de papusi. Apoi, de la numele teatrului, arta a devenit cunoscuta sub numele de Bunraku. In 1909 titlurile teatrului Bunraku au fost transmise de la familia Uemura la industria de diverstisment Shochiku. Goryo-Bunraku-za a ars din temelii in 1926 si in 1930 un nou teatru Bunraku-za a fost construit langa Yotsubashi. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, dintre toate teatrele care trebuiau reconstruite dupa ce fusesera tranformate in cenusa in raidurile aeriene primul a fost Yotsubashi Bunraku-za. Aceasta s-a intamplat pentru ca se considera ca Bunraku nu este numai un produs faimos al Osakai, dar si o arta traditionala cu prestigiu mondial care trebuie pastrata. In 1955 guvernul a recunoscut arta Bunraku ca fiind o “Proprietate Culturala Importanta Intangibila” – juyo mukei bunkazai. In 1963 Bunraku s-a despartit de controlul Shochiku si a inceput sa functioneze sub auspiciul Asociatiei Bunraku. In 1966 primul Teatru National a fost construit in aria Miyake-zaka din Tokyo. Din acel moment piesele Bunraku din Tokyo erau planuite si regizate de Teatrul National. Politica de baza a Teatrului National de a pune in scena piese complexe a invitat interesul tineretului, ceea ce a fost crucial in dezvoltarea unei noi audiente. Mai mult, datorita eforturilor Asociatiei Bunraku, a orasului si a prefecturii Osaka, precum si a Asociatiei Economice Kansai, s-a planuit a se construi un Teatru National de Bunraku in Osaka. Astfel, in 1984, Teatrul National de Bunraku a fost inaugurat. In istoria sa indelungata Bunraku a infruntat multe pericole care i-au amenintat existenta, dar de fiecare data a reusit sa depaseasca obstacolele cu ajutorul oamenilor care il iubeau.
“Casa de foc” a lui Kihachiro Kawamoto cu subtitrari in engleza:
httpv://youtube.com/watch?v=Np6w1yGQCZo&feature=related
httpv://youtube.com/watch?v=qdzfzHIilNA&feature=related
Va urma: Maine vom discuta despre scena din Bunraku si probabil despre cantaretul vocal si cel de la shamisen.
0 Responses to “Teatrul japonez – Bunraku Part 2”
Leave a Reply