Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Discutam despre cartierul de curtezane Yoshiwara.
Erau 394 de case de ceai in Yoshiwara, care erau in general folosite ca locuri in care se incheia afacerea si care erau platite nu de vizitatorii care le frecventeaza, ci de patronii de bordeluri. De asemenea exista moda de a oferi cine si petreceri cu bautura la aceste case, pentru care serviciile unui Taikomochi sau clovn si a fetelor care canta si danseaza erau cerute. Ghidul din Yoshiwara oferea o lista de 55 de cantarete faimoase, in afara de o lista de starlete minore. Aceste femei nu trebuiesc confundate cu prostituatele. Purtarea lor era foarte atent supravegheata de stapanii lor, si intotdeauna mergeau la petreceri in pereche sau in grupuri, astfel incat sa se poata pazi una pe alta. Este indubitabil insa ca, in ciuda tuturor precautiilor, “ploaia de bani” isi gasea drumul catre poala unui Danae – un fel de iubit protector, care isi si intretinea protejata – din cand in cand; si sa fii iubitul favorizat al unui cantarete sau dansatoare era una dintre cele mai mandrii ale unui gentleman japonez. Taxa platita cantaretelor pentru a canta timp de doua ore era de 1 siling si 4 pence; pentru sase ore taxa era inmultita cu patru; de asemenea, se obisnuia sa ii fie oferit fetei un hana, un cadou, pentru ea insasi, in afara de taxa obisnuita care oricum se ducea la stapanul grupului.
Curtezanele, cantaretele si dansatoarele erau cumparate de contractori de mici, fiind educate pentru profesia viitoare, sau la o varsta mai inaintata, cand succesele si farmecele lor le faceau investitii profitabile. Contractul nu se facea niciodata pe durata intregii vieti, pentru ca o data ce treceau de perioada tineretii fetele deveneau poveri pentru stapanii lor; o curtezana era de obicei cumparata pana cand ajungea la varsta de 27 de ani, dupa care devenea propria ei proprietate. Cantaretele ramaneau mai mult in serviciu, dar chiar si ele rar mai lucrau dupa varsta de 30 de ani pentru ca femeile japoneze, ca si italiencele, imbatranesc rapid si nu au o perioada intermediara intre tinerete si batranete.
Copiii destinati sa fie antrenati pentru a deveni cantareti erau de obicei cumparati cand aveau cinci sau sase ani, un copil frumos valorand cam 35 pana la 50 de silingi; cumparatorul isi asuma obligatia de a il educa din banii sai si creste copilul ca pe al sau. Parintii semnau un contract prin care il absolvau de orice responsabilitate in caz de boala sau accident; dar stiau ca odrasla lor va fi bine tratata si ingrijita pentru ca era in interesul cumparatorului. Fetele de 15 ani sau mai mult care erau destul de talentate incat se puteau alatura unei companii de cantarete aveau taxa de 10 ori mai mare decat cea pentru copii, pentru ca in cazul lor nu exista nici un risc si nici cheltuieli cu educatia.
Copiii mici care erau cumparati pentru a se prostitua aveau cam cinci-sase ani si costau cam la fel de mult ca si cei cumparati pentru a deveni cantareti. Cat erau novice trebuiau sa o astepte pe Oiran sau alte curtezane la moda, fiind un fel de paji femini – Kamuro. Erau in general copii ale unor persoane nenorocite sau erau orfane pe care rudele lor crude le vindeau pentru a scapa de cheltuielile si problemele cauzate de cresterea lor. Dintre fetele care intrau in aceasta profesie mai tarziu in viata, unele erau orfane care nu aveau alt mod de a isi castiga existenta, altele isi vindeau corpul din pietate filiala, ca sa isi sustina parintii bolnavi si saraci, iar altele erau femei maritate care voiau sa invete sa isi satisfaca barbatii. O mica proportie dintre aceste fete erau fete care fusesera seduse si abandonate, chiar vandute, de iubiti inselatori.
Momentul sa vezi Yoshiwara in cea mai mare frumusete a sa era exact dupa apusul soarelui, cand lampile erau aprinse. Atunci femeile – care in ultimele doua ore fusesera preocupate de infrumutesarea buzelor si pictatul sprancenelor lor in negru, gatul si pieptul intr-un alb pur, lasand trei bucati de piele nepictata in spatele capului, conform cu regulile extrem de stricte ale stiintei cosmetice japoneze – paraseau camerele din spate si isi ocupau locurile, una langa alta, intr-un fel de cusca lunga si ingusta ale carei zabrele de lemn se deschideau la nevoie. Aici stateau timp de ore, minunate in rochii de matase cu broderie de aur si argint, mute si nemiscate asemenea unor statui de ceara pana cand atrageau atentia unuia dintre trecatorii care incepeau sa populeze locul. La Yokohama, precum si in alte porturi, femeile faceau invitatii galagioase, de multe ori spargand monotonia limbii lor folosind un termen blasfemiator pe care il invatasera de la marinarii britanici si americani; dar in “Cartierul Florilor” si oriunde traditia japoneza era neschimbata, decorul cel mai onorabil castiga. Desi forma acestui viciu era destul de urata, isi avea meritul sau, fiind neabuziva. Niciodata cei puri nu erau contaminati cu cei impuri. Cel care se ducea la Yoshiwara se ducea stiind foarte bine ce avea sa gaseasca, dar omul virtuos putea sa treaca prin viata fara a fi martor la un asemenea viciu. De aceea porturile deschise contrastau nefavorabil cu restul societatii.
O prostituata sau o cantareata, cand intra in deplinitatea profesiei isi lua o porecla cu care era cunoscuta pana la sfarsitul contractului. Unele dintre aceste nume, extrase din Ghidul Yoshiwara sunt extrem de frumoase: Micul Pin, Micul Fluture, Lumina Florilor, Raul de Bijuterii, Muntele de Aur, Harpa de Perle, Barza care traieste o mie de ani, Satul de Flori, Plaja Marii, Micul Dragon, Micuta Mov, Argint, Crizantema, Cascada, Luminozitate Alba, Padurea de Cires.
Maine vom discuta despre Teatrul bunraku, subiect care va incheia expunerea mea despre teatrul japonez.
0 Responses to “Povesti japoneze – Dragostea lui Gompachi si a lui Komurasaki Part 4”
Leave a Reply